Fărădelegea lui Călin – Rodul luncii


Am decis. Cum datorită muncii pare-se că putem azi comunica de bine, de rău, următoarele articole vor primi îndreptarul ei.
Felul personal de a vedea în echitate o manieră de-a măsura onorabil lucrurile mă găsește în situația de-a fi nițel de partea dreptății. Obligat sunt să consider Art. 2 din Codul Muncii, incorect, raportat la mama tuturor spuselor constituționale, acelea ce nu discriminează: ,,Dispozițiile cuprinse în prezentul cod se aplică: b) cetățenilor români încadrați cu contract individual de muncă și care prestează activitatea în străinătate, în baza unor contracte încheiate cu un angajator român, cu excepția cazului în care legislația statului pe al cărui teritoriu se execută contractul individual de muncă este mai favorabilă….” Muncitor român – angajator de aceeași origine – legislație română. Altfel….
Dar datu-n fasole debutează cu Art. 1: ,,Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii.” Chiar așa, nici nu începi bine și te pui pe vorbe de scăpare?
Mă unge pe suflet punctul 3 al Art. 3, nu vă închipuiți cât de mult am pătimit zilele astea și câtă satisfacție îmi dă o astfel de abordare: ,,Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o profesie, oricare ar fi acestea.” Să nu creadă leneșii dornici de-a obține foloase necuvenite că le ridic statuie, referirea mea este strict la modul în care ți se impun sarcini în afara ariei de competențe și, sunt și dintr-acestea, ți se spune să stai locului că mai este și mâine zi. Credibil și perfect adevărat! Articolul de față prezintă în cele patru alineate ,,banalități” cărora le-am acordat deja atenție, precum garantarea de…, neîngrădirea, libertatea alegerii unei meserii, însă parcă mult prea neașteptată, grăbită vine stipularea ,,Orice contract de muncă încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Al. 1-3 este nul de drept.” Oho, câte vor mai urma și-s deja pasibile de aceeași interdicție!
Art. 4 a fost în urmă studiat și l-am pus la îndoială. Reînnoiesc ideile. Tocmai pentru că mă deranjează, acum, reluarea paragraf cu paragraf a explicației că munca forțată este interzisă. Am priceput, înțelege orice idiot. Să fim înțeleși, războaiele-s gata, prizonieratul rămâne în fundul unor secole negre de gândire, obligativitățile cotidiene duc inevitabil la răbufniri nu prea târzii și destul de violente: Al. 2 – ,,Termenul muncă forțată desemnează orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub amenințare ori pentru care persoana nu și-a exprimat consimțământul liber.” Când țipă maistrul la tine că-i bine cum zice el și tu, muncitorul, deja ți-ai exprimat părerea contrară, ce-o fi, deontologie profesională? A cui? Un singur cuvânt poate dărâma turnul de excepții de la Al. 3, amenințare: ,,(d) în caz de forță majoră, respectiv în caz de război, catastrofe….” Dacă nici astea nu te fac să simți insecuritate, că traiul tău e-un pai…. Cât să mai conteze munca în fața nebuniilor naturii sau semenilor? Mai bine-un glonte în cap. Nu-i așa, domnilor autori?
Lasă, domnule, omul în pace să-și vadă de necaz, să se chivernisească după nenorocire!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share