Căruța cu virgule – Păcatul gândirii


Trăim vremuri de cumpănă pentru mintea şi sufletul uman şi cu toţii rătăcim în căutarea unor răspunsuri la întrebări pe cât de simple în aparenţă, pe atât de complexe în profunzimea lor: Cine sunt eu? De unde vin şi unde merg? Care e rostul meu pe acest pământ pe timpul bucăţii mele de viaţă?
Unii dintre noi, veşnic nemulţumiţi caută o viaţă întreagă un răspuns la aceste întrebări, alţii, se amăgesc cu răspunsuri simple, imaginându-şi că au găsit adevărul despre lume şi viaţă. Fără a fi mari filozofi rafinaţi şi erudiţi, cu toţii putem observa în zilele de astăzi un mare zbucium, o frământare a rasei umane cu privire la originile ei pe pământ. Lupta dintre teoriile biblice şi teoriile ştiinţifice ale originii omului e din ce în ce mai dură. Pe de o parte, susţinătorii religiei, în speţă biserica, se luptă să-şi păstreze adepţii şi întreaga construcţie ridicată de mii de ani pe principiile originilor divine ale apariţiei şi existenţei omului. Pe de altă parte, mintea umană, ştiinţa, oferă noi interpretări pentru lucruri pe care credeam că le ştim deja. În contextul acesta, sunt mulţi cei care doresc să apere biserica de ,,blasfemiile” ştiinţei despre religie, Biblie şi biserică. Pe mine, un religios minimalist, ce oscilează între a crede sau nu în divinitate, această confruntare mă pune într-o şi mai mare dilemă. O parte din mine e speriată de cele ce se dezvăluie cu atâtea argumente ştiinţifice despre o altă faţă a perceptelor religioase şi ceea ce derivă din ele. Cealaltă parte din mine s-ar fi vrut satisfăcută că, iată, sunt unii care demonstrează şi demontează toată această construcţie despre religie, veche de milenii, pe care o credeam universal valabilă. Încă nu ştiu care parte a câştigat sau va câştiga….
Sigur că viaţa noastră de azi, cu tot ce înseamnă ea, n-ar trebui să-mi creeze asemenea dileme existenţiale şi să fie cauza unei decizii în acest sens. De aceea, mă gândesc că aceste afirmaţii ale mele capătă un caracter dual. Pe de o parte pot fi văzute ca rătăcirile unui eretic, un sărman ateu păcătos care nu-şi găseşte liniştea ,,întru Domnul”, chinuit de ,,demonii” îndoielii. Pe de altă parte, acest altfel de a vedea viaţa şi relaţia cu dimensiunea spirituală a ei, ar face din mine un ,,liber cugetător”, unul din cei care văd dincolo de şabloane, dogme şi îndoctrinări. Celor care m-ar bănui de una din aceste ,,fapte”, le spun că s-ar înşela, pentru că nu e deloc aşa.
Nu am pretenţia că sunt vreun Giordano Bruno al vremurilor moderne sau vreun ,,apostol al necredinţei”, de aceea vreau să spun că nu am ceva împotriva bisericii, a religiei, a credinţei în general. În ,,micimea” mea interioară, am ales să-mi pun în aceste rânduri convingerile şi îndoielile despre acest subiect, cu riscul de a-mi atrage oprobriul opiniei cititorilor. Probabil că sămânţa materialismului dialectic aruncată din abundenţă în timpul anilor de şcoală din comunism a încolţit abia acum. Cred că tuturor ne place să ne numim buni creştini, să ne închipuim că undeva acolo sus este sau ar trebui să fie cineva care ne va ajuta când, aici pe pământ, speranţa va dispărea. Tocmai de aceea, ne cumpărăm iertarea păcatelor cu donaţii pentru biserici, sperând că astfel vom fi puşi în capul unei liste şi vom fi remarcaţi de Atotputernicul. Şi vorbind din acest punct de vedere consider că, procedând astfel şi cumpărându-ne cu bani şi un loc în Raiul iluzoriu, ne cumpărăm de fapt, un loc în Iadul de aici de pe pământ. Pe pământul în care deja ne vindem deja sufletele şi conştiinţele pe bani, mai mulţi sau mai puţini, sperând că astfel ne vom ridica pe scara socială cât mai sus şi astfel vom fi mai aproape de a fi nişte ,,mici Dumnezei”. Ne place acel sentiment specific uman de a privi de sus pe cei din rândul cărora tocmai ne-am ridicat, iar aerul rarefiat al ,,înălţimilor” la care ne-am ridicat ne dă acel sentiment că nimeni nu e mai presus decât noi. Şi trebuie să recunoaştem cu toţii că am avut la un moment dat, măcar odată în viaţă acest sentiment… În faţa dovezilor zdrobitoare ale ştiinţei în privinţa existenţei sau nu a lui Dumnezeu, până şi Biserica a trebuit să accepte compromisul că acesta nu este neapărat acel bătrân cu barbă albă şi fără vârstă sau de-o vârstă cu universul, blând şi iertător cu ,,oiţele” sale rătăcite. Se acceptă ideea (chiar dacă fără prea multă bucurie) că există deasupra noastră o entitate spirituală sau de altă natură care ne guvernează viaţa la nivelul de specie animală ce suntem, cât şi la nivelul mentalului individual şi colectiv.
De asemenea, se vehiculează şi o altă teorie conform căreia, un om care citeşte Biblia şi alte cărţi şi care mai gândeşte şi cu mintea lui, nu poate fi decât un eretic în ochii ignoranţilor, dacă îndrăzneşte să tragă alte concluzii decât biserica. Pe de altă parte, un creştin habotnic crede că nu are voie să gândească cu mintea lui, dacă dă destui bani la biserică şi se preface că se supune canoanelor bisericeşti. Biserica spune şi îl declară indubitabil pe Dumnezeu Atotputernic, dar totuşi, pentru a fi mai clară ideea de teamă, îi dă şi diavolului ceva putere, din moment ce admite existenţa acestuia. Eu cred că dacă un om crede în ideea de Dumnezeu, Dumnezeul său personal sub orice întruchipare e perceput, atunci relaţia sa cu acesta este directă şi nu are nevoie de intermedierea unei instituţii. Şi totuşi, în ultimii douăzeci de ani, noi românii am ajuns la concluzia că suntem un popor de păcătoşi şi am făcut o obsesie pentru construcţia de biserici şi catedrale. Catedrale şi biserici de cartier, de bloc, de scară chiar şi de apartament. Mai nou am vrea o Catedrală a Mântuirii Neamului, una de dimensiuni megalomanice pentru a ne arăta evlavia şi credinţa în Dumnezeu. Părerea mea e că nu mărimea sau mulţimea lăcaşelor de cult pot elibera de păcate. După cum am spus, libertatea de gândirea omului-spirit nu poate şi nu trebuie instituţionalizată. Altfel, ea ar avea soarta omului-fiinţă încorsetat în standardele şi limitările normelor sociale. Cu atât mai mult cu cât, unii din slujitorii Domnului care le administrează au dovedit de prea multe ori că nu sunt străini de practici şi comportamente care nu au nimic de a face cu ceea ce propovăduiesc, cedând foarte uşor unor tentaţii şi ispite. Astfel, prin aceste exemple, pun sub semnul întrebării întreaga tagmă a slujitorilor lui Dumnezeu şi rostul lor ca duhovnici. Şi dacă Dumnezeu există şi e unul singur pentru toată rasa omenească, cum se face că există atâtea culte religioase şi atât de mulţi Dumnezei cu tot atâtea nume?. Şi dacă învăţăturile Lui sunt pentru iubirea de aproapele tău, cum se face că în numele Lui şi cu crucea în frunte s-au dus războaie sângeroase, numite cu cinism ,,sfinte”?… Sau cum se explică faptul că perioada Inchiziţiei, când crimele în numele bisericii şi pentru apărarea ei, intoleranţa şi ignoranţa au fost duse la rang de lege şi ale cărei reguli au fost impuse şi aplicate de biserică, a fost una din cele mai negre din istoria omenirii?…În această înfruntare dintre ştiinţă şi religie, fiecare aduce argumente în sprijinul ideilor sale şi cu toate astea, nimeni nu a câştigat această luptă. Poate pentru că nici în realitate, lupta dintre bine şi rău nu s-a tranşat clar de o parte sau de alta. Ca şi cum Dumnezeu şi Dracul ar face un ,,blat” etern cu destinul omenirii…Şi atunci, unui citat pretins a fi din Malraux: „Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”, i se poate adăuga la sfârşit un simplu semn de întrebare grafic(?) care poate modifica total sensul profund al acestei afirmaţii.
De multe ori căile Domnului(dacă el există) sunt mai anevoioase, încurcate, iar satisfacţiile celor care cred în El ca entitate spirituală sunt percepute doar de cei câţiva cu nivele superioare de înţelegere. Şi de cele mai multe ori ele sunt de natură spirituală şi nu materială, palpabilă de orice muritor. Acestea din urmă sunt – cică – apanajul diavolului şi de care trebuie să ne ţinem departe. Culmea e că ele aduc adevăratele plăceri ale vieţii, de aceea e greu să rezişti tentaţiilor. Să fie asta explicaţia? Nu ştiu, dar până când una din cele două părţi va câştiga acea luptă pentru corpul şi mintea mea, îmi voi respecta condiţia ca orice umil muritor, oscilant în temerile lui, îndoindu-se de realitate şi crezând în iluzii(sau invers). Sunt om şi am dreptul să mă îndoiesc de tot ce mă înconjoară, chiar şi de mine însumi. Pentru că, până la urmă ,,Cogito, ergo sum!”, poate fi la fel de bine ,,Dubito, ergo sum!”

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share