Pe urmele… Facebook-ului – Precupețul


Să fiu optimist și să las în urmă relele.
Mă simt binecuvântat pe pământul de ieșire, implicit de intrare, pământ căruia îi dăruiesc traiul meu cu aceeași nesfârșită dorință de a-l călca până la final. La veștile îmbucurătoare marșez mereu, adorm și mă trezesc cât se poate de calm, senin, firesc, cele ce-s mai puțin bune se întâmplă deasupra altor scoarțe, acolo unde bandiții își dau mâna peste ape spre a-și proteja propriile existențe acasă. Mi s-a umplut pieptul de aer și l-am eliberat ușurat, cartelurile mexicane și mafia românească și-au propus să-i albească de droguri pe englezi.
Da’ nici asta n-ar putea să-mi strice buna dispoziție, iar o știre ca a Râmnicpress-ului are menirea să mă facă să râd. Odinioară mă prosteam copilărește, nevoia de ascunziș virtual începuse a mă tenta, numele, aveam deja o poreclă, și adresa false deveniseră obiectele favorite de joacă, inclusiv acest cont a avut de la început câteva roluri de împlinit și din parte-mi sunt mulțumit că și-a interpretat excelent partitura. Fiindcă a sosit timpul, la țanc, iată cu ce m-am distrat. Pentru câteva vânzări m-am relocat în București, alegând un cunoscut bulevard, botezat după orașul natal, Râmnicu-Sărat, iar ca identitate…. Să auziți tonul nesigur al șoferilor de la curierate: Domnul… Moș… Ene? Să-mi priviți prietenii când le furnizez unul dintre email-uri. Dar eu sunt simpatic sau cel mult par bizar față de ziarul online citat care, încercând să fie spiritual, dă de veste că o mașină, nici măcar buzoiană, a executat o manevră greșită și s-a ales c-un frumușel accident undeva lângă Piața Râmnicu-Sărat din capitală. O asemenea banalitate….
Hârtie. Un vraf de foi măzgălite după cifrajul literar al autorului. Nimic deosebit. O carte. Nimic mai nobil să stea în bibliotecă, însoțită. Nimic mai mârșav s-o dai focului. Toată la fel de importantă, ziar, revistă, tom, anunț publicat, simplă ciornă poate dezvălui o clipă de geniu a unui semen. De aceea nu fac caz prea mare din știrea că scrierile pot lua calea pubelei de gunoi. Și să nu uite românul gestul scabros de-a folosi operele auctoriale în dosu-le. Lucru trecut sub tăcere.
Nu zicea bine Sundar Singh? România are țidulă genetică pentru tot binele din lume, primă și ultimă națiune pe pământ. Frumoși, simpli, dârzi, conservatori…. Am iarăși sentimentul că mă aflu pe teritoriul Edenului de altă dată, că tot ce e-n afara granițelor lui stă-n coada dracului gol. De-aia spuneam că suntem făcuți după modelul chipului celui mai preacurat, ne putem uita unii la alții cu drag și iubire după datul biblic: el cu ea. Cascadele de iar-uri curg cu fiecare inepție, exhibiție, odioșenie…, capul face o imaginativă mișcare sus, către cer și mulțumirile curg. Descoperirea ultimă îmi îngăduie afirmațiile, trebuie să fii egoist din cale afară ca să mergi, ar fi, spun ,,specialiștii”, un curent ascendent, cu tine însuți la primărie pentru un act de căsătorie, prea urât spre a atrage priviri drăgăstoase din partea unui alt pământean ori bolnav….
După cum ne place nouă să înfierăm…: Nu ești tu prost, ci acela care te crede. Aici statele ce îngăduie debilismul unei anonime gen Erika Anderson sau fetișoara aceea liberală cu proiectul partidelor de amor necrofilic.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share