Spații culturale nr. 53 – (Contra)servicii literare


Maniheismul antic împărțea tranșant toate cele ale lumii muritoare (și, uneori, nemuritoare) între bine și rău, fără cale de mijloc. Dar cum ar fi putut mintea mai mult sau mai puțin luminată a purtătorilor de arme, unelte și condei să accepte, de pildă, că soarele e bun fiindcă îi ține pe toți în viață, dar să ignore că același soare pârjolește holdele, aduce seceta și ucide? Sau cum să accepte că apa e rea, fiindcă vine duium și înghite și recolte, și case, și vite, și tot ce stă sub soare ori nori, dar să treacă sub tăcere că este vorba despre un principiu vital, în absența căruia nimic nu trăiește mai mult de două-trei zile?
Lecția anticilor a fost corectată pe parcurs și nuanțată. A apărut aurita cale de mijloc, cea gri, între alb și negru. Nici elementele lumii noastre și ale universului întreg, nici noi înșine nu suntem buni în totalitate sau răi în totalitate. Și/și a obținut de mult victoria decisivă asupra lui sau/sau. Cu toate acestea, în țara noastră postdecembristă și, mai cu seamă, în țara noastră literară, principiile maniheiste sunt la mare preț. Se face o distincție clară între scriitorii care au colaborat cu regimul și cei care n-au colaborat, n-au scris, n-au publicat. Primii sunt răi, ceilalți sunt buni, merită osanale, premii, traduceri, burse, indemnizații de merit etc., adică ceea ce au avut colaboraționiștii. Noua ierarhie literară ar trebui suspectată, însă, de confuzie și rea-credință, atâta vreme cât amestecă dinadins criteriile de departajare. Când stabilim valoarea unui scriitor, luăm în calcul biografia, caracterul și opera, sau numai opera? Îi punem în aceeași oală pe Mihai Beniuc și pe D. R. Popescu? Păi unul n-avea talent deloc, iar celălalt avea – și are – cu carul. Atunci nu cumva îi aducem la același nivel din motive extraliterare, reabilitându-i, totuși, printre alții, pe Dan Deșliu și pe Nina Cassian, care și-au albit după revoluție (sau ce-o fi fost ea) CV- ul, prostind o lume întreagă? Între „Nică fără frică” și „Rezervația de pelicani” ori „Vânătoarea regală” este o distanță ca de la cer la pământ, criteriul de apreciere a distanței fiind opera, nu viața dedicată conducătorului iubit și mărețelor lui realizări. Mai nou, îi adunăm printre cei răi cu desăvârșire și pe scriitorii trecuți prin temnițele comuniste. Fiindcă erau fără vină (și V. Voiculescu, și Radu Gyr, și Valeriu Gafencu, și…), un pseudoistoric, pe numele lui, Alexandru Florian, le înfige o etichetă falsă-n operă și-n biografie și-i aruncă printre legionarii-naționaliștii- misticii-criminalii neamului; prin lege, sunt scoși din manuale, din librării, din memoria și așa selectivă și precară a așa-zisei noastre elite culturale, dar și, mai ales, din cea a consumatorilor de hamburgeri, bere și manele. „A fost legionar, nu-l citesc” – se mai sclifosește câte-o talkshowistă, chit că ea oricum nu citește nimic și, deși poartă ie cu altiță peste ruptăciunile de blugi „de firmă”, că e în trend, nu prea știe de ce-o poartă. Maestrul Florian interzicea portul popular pentru că ar fi incorect politic într-o Europă fără mofturi, în care „ori vorbește cum ți-e vorba, ori te poartă cum ți-e portul”, adică respectul față de neam, tradiție și specific național e, uite-așa, frunză verde-n vânt (pardon, voiam să zic „nimic toată”, că frunza verde e interzisă, duce cu gândul la legionari, în gândirea profundă a aceluiași „istoric” pus, din păcate, să comită legi și abuzuri în numele lui political correctness). Bun: „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane” merge sub preșul unde i-am înghesuit pe „legionari” cu tot cu operele lor (printre ei, Mircea Vulcănescu – nevinovat, Petre Țuțea – nevinovat, Mircea Eliade – nevinovat și atâția alții în aceeași situație), dar acceptăm ca foști securiști, torționari, cântăreți ai epocii (a fost altceva, de exemplu, un Adrian Păunescu?) să se bucure în pace de funcțiile lor, de editurile lor, de viluțele/ mașinile/ moșiile lor, de tipărirea/ traducerea/ promovarea operelor complete, revizuite și adăugite, cu note biografice care au strașnic miros de „Ace”-înălbitor universal, precum și de pensii nesimțite, urmând ca, la trecerea spre judecata de apoi, să aibă parte inclusiv de înmormântare cu onoruri militare, pentru servicii (le-aș zice „contraservicii”) aduse patriei. Mor neștiuți de nimeni atâția scriitori care-ar fi meritat să intre în istoriile noastre literare (nu numai în cele de azi pe mâine) și noi lăsăm ca locul din care i-am izgonit să fie ocupat de nulități, chipurile, fără dosar pătat în arhivele de la „securițica” (cuvânt împrumutat de la Magda Ursache).
E greu să umbli cu cioara vopsită în literatură și să-i amesteci pe cei albi cu cei negri, pe cei buni cu cei nebuni, pe disidenți cu purtătorii de carnet roșu, fără să te bazezi pe ceva. Ierarhiile ar trebui să aibă criterii valabile pentru toți. Ori luăm în calcul numai „dosarul” și atunci, da, avem buni și răi, ori luăm în calcul numai opera și atunci, da, „Nică fără frică” pierde, „furnalele din Reșița-l slăvesc pe Stalin” și mărul de lângă drum și fără gard, pe deasupra, merg la coșul de gunoi, acolo unde n-ar trebui să fie nici „Frații Jderi” și nici alte și alte capodopere scoase din manuale, de pe piață și din viață.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share