Spații culturale nr. 52 – Râmnic, mon amour!


,,A murit Mihăiță!” – postează, pline de jale, persoane necunoscute de pe Facebook. Mihăiță, nebunul liniștit al Râmnicului, cu gentuța lui de damă la brațetă, de obicei neras, mirosind când a coteț, când a colivie cu sticleți, îmbrăcat, tot ca de obicei, cu cămașă în carouri și loden bej, s-a dus să mângâie îngerii, că tot era expert în mângâieri.
Când l-am cunoscut, adică acum vreo patru decenii, mângâia cărucioarele de la Creșă: se strecura pe poartă (nu că ar fi fost vreo problemă, totul era deschis vraiște pe – acolo, ca și astăzi, de altfel), se apropia tiptil de landourile aliniate pe terasă și începea să scuture păturicile, să le miroasă și să le pupe cu o expresie de fericire fără margini pe chip. „Nenea,mă lași să duc eu căruțul?” – se mai milogea de consortul meu, care, milos din fire, accepta cu un zâmbet, așa că defilam pe centru cu Mihăiță în avangardă, el gângurindu-i Simonei,care-l privea uimită dintre pernuțe dantelate și scutece de finet.
Când era în toane bune și-i plăcea cum arată duduile ieșite la plimbare, sculpta cu mâinile conturul de amforă al trupurilor tinere: „Ieși de-acia, panaramă!” – se sclifosea câte una, deloc speriată, căci se știa că Mihăiță nu-i agresiv. „Măi-măi, tanti!”, se gudura cetățeanul scăpat de la Săpoca, „măi-măi” însemnând pentru el și pentru toți copiii crescuți cu bunici duioși, ceva frumos, tare frumos. „Îți place ciocolata, Mihăiță?” se izmenea câte un comic vestit al târgului. „Îhî!”, încuviința cel rămas la vârsta de aur, când toate sunt roz-bonbon și cerul n-are nori. „Bun,Mihăiță?”, râdea de unul singur samariteanul de ocazie, cu pachetul de Ciocolax în mână.„Mai vrei?” – și copilul cel bătrân nu refuza, chiar dacă, după aceea, fugea să-și golească pe undeva, pe după vreun gard viu sau în dosul unui copac, intestinele supărate de laxativ. Farsele de un asemenea prost-gust au continuat multă vreme, pentru că Mihăiță n-avea suficientă memorie ca să devină violent și să se răzbune pe cei răutăcioși cu el.
Legendele locale povestesc, printre altele, de supradotarea de mascul a celui rămas copil, și nu puține au fost parașutele care l-au ademenit prin locuri întunecate, ca să se convingă pe cont propriu de virilitatea lui. Poate că sunt doar vorbe înșirate la un pahar devin de cei cu nostalgii sexuale, de care târgul n-are cum să ducă lipsă, fiind el așezat pe pământ și nu în lună ori pe planeta Marte. Poate că a fost adevărat. Cert este că Mihăiță, cu toată nebunia lui, nu era vreun libidinos și nu l-a auzit nimeni debitând obscenități: limbajul lui era mai potrivit cu vârsta de cinci-șase ani, decât cu trupul mătăhălos și neîngrijit al adultului care-l folosea.
Alături de Mircea, cel cu „dă-o dracului de sapă”, plecat și el să cânte, la judecata de apoi, „Supărat/ Supărat sunt, Doamne, iară, supărat” și alte manele inocente, Mihăiță a fost o glumă tragică a celui care și-a întors fața de la noi, ca să privească, din veșnicia lui, într –o cu totul altă parte.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share