Spații culturale nr. 51 – Vine, vine primăvara!…


Îndată ce mugurii prind a se umfla pe crengi, iar păsările rămase în patrie par a vesti sosirea pribegitelor înaripate și, implicit, a primăverii (calendaristice și astronomice), un fenomen ciudat se petrece cu poeții: devin vizibili în peisajul mai ales urban (dar nici în cătune, sate și comune nu se întâmplă altfel): străzile își leapădă cenușiul și au sunet de cascadă, amurgul e violet,iarba – verde brotăcel -, zările – de farmec pline (a spus-o un înaintaș poetic mult iubit de bunicii și
străbunicii versificatorilor de azi), totul zboară, vibrează, cântă, face larmă etc. numai și numai din cauză că s-a terminat hibernarea și ursuleții lirici ies din bârlogul unde și-au consumat osânzele și osândele, pentru a se integra în noul anotimp, pentru a renaște și a se reinventa în noi și noi volume de poezie.Desigur, poeților nu le place numai să fie văzuți cum se plimbă pe străzi, prin parcuri, pe terasele romantice ale tuturor restaurantelor cu fumatul interzis în interior, cum meditează la nemurirea sufletului în stațiile de autobuz sau cum măcar fac act de prezență la cine știe ce miting spontan împotriva ordonanțelor de urgență. Nu. Poeților le place și să fie auziți: cum recită, cum conversează, cum urlă, cum vociferează, cum devin trâmbiță de alamă și purtătorii de glas ai mulțimii. Prin parcuri au apărut deja recitatorii de ocazie, pe care, din păcate, nu-i ascultă decât derbedeii în trecere pe-acolo, abia scăpați de ora de română și în drum spre păcănele, poate și câțiva pensionari ieșiți să-și dezmorțească încheieturile și să vadă în ce hal a ajuns lumea, poate și câteva bone ieșite la aer cu odraslele de vipuri (ele, însă, nu contează, căci nu sunt vorbitoare de limbă română și, prin urmare, nu au nicio înțelegere pentru poezia care plutește și înfiorează împrejurimile). Când nu sunt detectabili în zonele deja pomenite, poeții treziți de alaiul primăverii sunt, cu siguranță, în alte părți: în primul rând, la târgurile de carte – și nu este cătun, sat, comună, orășel, metropolă unde să nu se organizeze așa ceva, la concurență cu târgul de mărțișoare sau cu târgul de produse autohtone (șunci,
cârnați, pastramă, brânzeturi, vânat, pește etc., marcând intrarea cucernică în postul Paștelui și anumite dezlegări bisericești). Târgurile de carte au devenit o tradiție și este în trend să le frecventezi, chiar dacă nici prin cap nu-ți trece să cumperi vreun volum, mai ales când este
semnat de un autor de care n-au auzit decât vecinii de uliță sau de scară la bloc. Unii – respectiv, majoritatea –n-au auzit nici de Cărtărescu, de aceea privesc cu circumspecție avalanșa de titluri, coperți frumos decolorate de soare și nume care, în general, se termină în -escu. Numărul mare de edituri și numărul și mai mare de volume editate pe zi descurajează. Iubitorii de poezie se simt prinși într-un labirint din care nicio Ariadnă nu-i poate scoate, așa că preferă să-și mute atenția de la cartea reală, la cea virtuală, pe care o poți frunzări gratis, dând copy-paste la ceea ce ți se pare interesant și bun de plagiat/ parafrazat, că doar cărțile se fac din cărți, după cum spune o vorbă din bătrâni. Cu toate acestea și, mai ales, în ciuda lui copy-paste, târgurile de carte și editurile continuă să existe, așa că avem de-a face cu o situație paradoxală (un filosof actual, mare iubitor de papion și abureală națională, i-ar spune „pur mioritică”): puțini citesc, puțini cumpără, dar avem cel mai mare număr de cărți pe cap de locuitor din Europa, la concurență cu numărul de biserici. Când nu hălăduiesc pe la târgurile de carte, poeții abia treziți de primăvara cu alaiul ei de flori pot fi găsiți la acțiuni cultural-mondene, organizate, cu precădere, de aleșii locali, desemnați de partidele de guvernământ să ia pulsul culturii și să raporteze cât mai e până ce ea își dă duhul. Nu există primărie, cămin sau centru
cultural care să nu bifeze cu mare drag „Ziua mondială a poeziei”, moment în care tot românul își amintește că s-a născut poet și că trebuie să se comporte în consecință. Dacă nu reciți – în biserică, în bar, la vreo școală sau pe scena nu contează cărui așezâmânt – un poem personal, înseamnă că ești lipsit și de cultură, și de spirit civic. Universul este în așteptare, până și statuile
poeților trecuți în nemurire lăcrimează de emoție sub coroanele din flori artificiale, cu care le acoperă iubitoriide muze și muzee, și parcă așteaptă, neliniștite, să fie îngropate de cascada de texte lirice scoase la aer și la soare, în vântul de primăvară, după visul geros al tuturor nopților de iarnă.
Lume bună și (ne)bună, cu sau fără talent, cu sau fără volum, oameni de bine și oameni de rău, politicieni, preoți, funcționari, medici și alte categorii cu organ pentru cultură – cam acesta este publicul venit să se bucure de poezie și de recunoașterea ei mondială, chiar dacă lansările de carte, medalioanele, comemorările, lecturile publice, întâlnirile cu cititorii, ședințele de
cenaclu ș.a.m.d., reunite sub genericul de „Ziua mondială a Poeziei” nu sunt stropite cu bere și
parfumate cu mici decât întâmplător și mai pe înserat, când ochii curioși s-au închis și vigilența publică este la cota de avarie.
Compunerile școlare se terminau într-un mod care s-a transmis din generație în generație; încă mai există acele propoziții nemuritoare, care garantau, mai întâi, nota de trecere, iar, mai apoi, sensibilitatea artistică și gustul estetic al viitorilor consumatori de cultură, și una dintre ele, „Ce frumos e anotimpul primăvara!” nu numai că este justă, dar se potrivește perfect și cu târgurile de carte, și cu „Ziua mondială a Poeziei”.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share