Spații culturale nr. 50 – Râmnic, mon amour!


Când vin zăpezile peste el, orașul se cuibărește în tăcere ca un sat decupat din basmele Fraților Grimm. Respiră abia auzit, ca o pisică somnoroasă. Își închide ochii și visează că, peste noapte, troienele se vor întoarce singure în cer, fără ajutorul certărețelor echipe de la deszăpezire, că vântoasele vor muta fulgii mici și furioși dincolo de valea cea cu apă puțină a Râmnicului sau că va veni o dimineață cu magnolii care stau să-și deschidă mugurii sub soarele unei alte neasemuite primăveri. Desigur, orașul are voie să viseze la orice, mai ales când drumurile naționale sunt oficial închise și de pe străzi au dispărut până și câinii vagabonzi. Senzația de spațiu concentraționar diferă de la cartier la cartier (este mai accentuată, bineînțeles, în zona celebrei închisori – astăzi Memorial al durerii -), dar noi stăm în case, la căldură (dac-o avem) și ne uităm cu gura căscată la reportajele cu viscol, morți, răniți și sinistrați, cu șoferi iresponsabili care se avântă pe șoselele patriei și se blochează în nămeți, cu bătrâni singuri care nu mai pot ieși din casă nici cât să ajungă la grajd, să hrănească animalele, cu bețivi și violatori pe care nici măcar gerul năbădăios al iernii nu-i împiedică să se desfășoare. Abia când retina noastră e suprasaturată de dezastre filmate, ne ridicăm alene și punem mâna pe lopeți, ca să nu riscăm să rămânem și noi blocați în case. A trebuit să treacă ceva vreme până ce râmniceanul de rând să înțeleagă un lucru simplu: în democrație, cu toate taxele pe care le plătim, primăria nu-i obligată să dea zăpada de pe trotuare și din curțile noastre.
În acest an, totuși, deși viscolul a fost la fel de darnic și violent ca și în anii buni de notat în moderne Letopisețe, aș zice că ne-am descurcat ceva mai bine: poate fiindcă ne-am obișnuit cu răul, ne-am vaccinat printr-un program personal de prevenție, am devenit mai toleranți sau, cine știe, poate că autoritățile au fost mai severe cu Dorel, deszăpezitorul citadin, plătit mai bine sau controlat mai bine.
Cert este că, odată atenționarea meteo ridicată, somnul orașului a încetat, copiii, bucuroși de vacanța prelungită, au ieșit pe ulițe cu săniile, cam ca în ilustratele acelea postate de adulții nostalgici pe Facebook și, premieră în acest oraș de la margine de Bărăgan, s-a deschis patinoarul. Cam târziu pentru cei care nu și-au mai pus patinele dintr-o îndepărtată copilărie și mai au și oarece kilograme în plus, dar la timp pentru liota de năzdrăvani tineri, palizi de la statul cu ochii în calculator, Smartphone, tabletă etc.
Da, iarna are ceva de basm în ea. Dar și de film horror. Mă uit la mormanele de zăpadă neagră de la margine de trotuare și suspin. Mai durează, sper că nu o veșnicie, până când soarele va topi toată mizeria înghețată și o va purta, în șiroaie vesele, să înfunde canalizarea orașului. Cum nici în singura capitală a țării lucrurile nu stau altfel, în sensul că nimeni nu știe unde pot fi cărate mormanele de zăpadă și de ce trebuie totuși cărate, mă resemnez să-mi spun că toate lucrurile urâte devin, într-un final, frumoase, și viceversa.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share