Spații culturale nr. 49 – Râmnic, mon amour!


Diminețile au un farmec aparte. O nostalgie a lor, care schimbă perspectiva asupra lucrurilor, în lumina tulbure a începutului de zi, dând la o parte, ca pe o haină mult prea purtată, cenușiul – culoare încă la putere în orașele mici de provincie, chiar dacă moda din occident a adus și la noi obiceiul de a vopsi în roșu, galben și mai verde clădirile, anexele (inclusiv cotețele pentru păsări și porci) – din ziduri și din oase. Starea de visare nu durează mult. Dacă ajungi în centru, la deja celebrul semafor de la BRD, e ca și cum ai nimeri dintr-un film siropos de Crăciun, cu iubiri și fabrici salvate în ultimul moment, prin magia Moșului (nu se spune nimic despre Nașterea Mântuitorului, evenimentul religios nu intră în calculele negustorilor de vieți, imagini și produse!) într-un film cu bătăi, șapte morți pe secundă și eroi bărboși care vor să salveze lumea de spioni, extratereștri și hoți. Ieși din toropeală și musai să-ți pregătești armele, să-ți accelerezi viteza de reacție și să-ți potrivești decibelii (nu fiindcă te-ar auzi cineva, ci mai mult pentru impresia artistică a momentului). Din tufișuri, de sub mașinile parcate neregulamentar, în plin centru, dintre stâlpii de la Fisc și de unde numai ei știu, apar vreo 15 câini (i-am numărat, fiindcă m-au lăsat, maidanezii au manifestat întotdeauna față de mine aceeași indiferență pe care o manifestă și elitele culturale locale). Nu sunt nici somnoroși, nici flămânzi. Orașul îi hrănește mai bine decât pe copiii străzii ori pe boschetari. Știu bătrâne care au tot timpul în sacoșica pentru doi cartofi, un măr și-o varză din piață, feliuța de „ceva bun” pentru potăi; știu lucrătoare din comerțul de tranziție care mai curând ar pleca de acasă fără trusa de machiaj, decât să uite pachețelul cu resturi pentru „ăia mici”; știu copii care păstrează, de pe-o zi pe alta, cornul și laptele de la școală, pentru a mitui alaiul de lătrători din centrul orașului. Știu destule, dar sunt lucruri pe care toată lumea le știe. Cârcoteala, protestul (de genul „ce face, domnule, primăria, de ce nu adună câinii de pe străzi, de ce nu-i castrează, de ce nu-i eutanasiază, de ce nu-i duce în adăposturi, ce-ați făcut cu banii pentru adăposturi, ce fac hingherii, ce face dom primar, ce fac domnii consilieri?… ”) sunt bune când vrei să comunici și n-ai un subiect potrivit ori n-ai, pur și simplu, la tine, cuvintele (și subiectele) deștepte. Despre vreme și despre politică toată lumea știe să spună câte ceva, nu riști să fii auzit ori contrazis.

Cei 15 maidanezi au o inteligență dată de traiul de pe-o zi pe alta și de improvizațiile la care-i obligă supraviețuirea cu orice preț: știu pe cine să latre (victime sunt de obicei femeile tinere, prea parfumate, care se pare că nu și-au petrecut noaptea acasă, bărbații încă în putere, dar purtând în jurul lor, ca pe o nevrednică dublură energetică, damful de „mitilic”, alcool ieftin, care tulbură cerebelul, distruge ficatul, orbește și, în final, omoară, doamnele cu kilograme în plus, evadații de la fosta școală ajutătoare, mașinile de fițe, care trec în zbor, anunțându-i pe somnoroși că s-a terminat programul artistic din cluburile de noapte etc.). E clar că maidanezii nu latră pe oricine, nici oricum și nici oricând, au ei probabil un program bine stabilit, o strategie europeană de selectare a punctelor tari și a punctelor slabe, tehnici de implementare a acestor strategii și acordul asociațiilor „Salvați animalele”. Cei 15 – de fapt, numărul diferă de la o zi la alta, în funcție de dispoziția fizică și psihică a fiecărui membru al fericitei comunități – sunt de toate rasele, dimensiunile și caracterele. Cei flegmatici mârâie în surdină. Cei colerici fac scandal, dar nu se ating de nimeni. Istericii sunt cei mai periculoși, ei chiar se dau la om, mușcă, rup, par atinși de turbare și ar trebui să poarte botniță, dar n-are cine să le-o cumpere. Printre ei, mic, vioi și nesăbuit, Azorel/cățel de cartier (cum l-a botezat un internaut) latră subțire și confundă sexele: nu l-a învățat nimeni că la câini nu se poartă moda gay, așa că-și petrece în lacrimi toată dimineața. Într-un final, va înțelege și el că la câini nu există, ca la oameni, toleranță maximă față de minoritățile „pe invers” și political correctness. Până atunci, nu-i rămâne decât să emigreze în zona gării, unde câinii comunitari vorbesc mai multe limbi străine, au mănuși. cip în ureche și câte un covrig în coadă.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share