Pe urmele… Facebook-ului – Porfeul, aerul și aurenii (1)


Am îngurgitat destul, până aci mi-a stat în gât, până-n uvulă să spui. Și mi-au împestrițat bunătate de aparat digestiv digresiunile….
Învățai demult că a merge la concurs nu este doar o inutilă tentativă anterioară de zbucium, un cumul de temeri, ci mai degrabă o lecție despre cum știu toți ceilalți să facă mai bine ceea ce tu ai impresia că poți și-ai învățăt. Din acel moment am realizat că ușile acestor întreceri, de sală, trebuiesc ferecate pentru totdeauna. Unele însă se tot deschid și fac vraiște vieți luate vrac. Între ele și a mea.
Nu iremediabil, am privilegiul unui trup și unei minți tari, jocurile de scenă mi-au fost o practică bună, atât cât să primesc pregătit porții întregi de palme, în cazuri decente luate de aplauze, nu nesinchisit, artistul are în dotare acel dincolo de sine frullat, de nestăpânit, un defect al corpului nevindecabil, ci întărit.
N-am scos din sacul cu snoave cele trei simboluri nemotivat. În spatele lor stă o lume strâmtă, neștiincioasă, capabilă să rupă rațiunile și să le împartă cu stângăcie, să le alăture emfaze răutăcioase, să pună, acolo unde nicio piele de șarpe n-ar călca, venin. N-am dat curs niciunui comentariu potrivnic, capcana se vedea de la o poștă. Dar…. Fără o replică-explicație aș dovedi că mă tem de vreo repercusiune, cum doar calmul ce face bine omului de rând duce inevitabil la înțelepciune, vor trece șase săptămâni până când acest mic set de povețe va ajunge la destinatari, și dacă este deja publicat să fiți siguri că s-au scurs, cu speranța că mă vor urmări și vor extrage esențele.
Am câțiva copii doritori să aibă parte de câteva îndrumări în muzică. Ei sunt convinși că au în față un profesor, eu știu că este o percepție greșită fiindcă cei intitulați astfel au o țidulă suplimentară la dosar ce îi lasă să se țină de capul puștilor legal în cadrul școlar: de pedagog. Printre ei două fete venite din curiozitate. Au orașele mici o meteahnă, când apare un zvon despre ,,profesionalismul senzațional” al unora, toți încearcă să obțină o minută din parte-i. Așa a fost, mai puțin important, cu Anya și Delia, pe rând, au bătut la ușă pentru câteva sfaturi, importante pentru decizia părinților, sunt sub tutela lor, de a pricepe dacă încântarea cu care au sosit, uneori de ochii mamelor și taților amețiți de insistențele odraslelor, are un fundament pentru un lanț neîntrerupt de sacrificii din viitor. Ce să te întrebe părintele? Merge? Ce să-i răspunzi? Să vedem. După câteva ședințe abia dacă le reții numele, cerni defectele, cauți atuuri și mai ales metode de comunicare comune. Bună ziua, săru’mâna scăpat involuntar, la revedere, ce mai este pe la școală, banale momente scormonite cu gând de descătușare a voinței în fața unei greutăți evidente: muzica. Mai o roșeală, mai o neînțelegere, ,,stai, așteaptă….”, degete învățate să devină ascultătoare, voci puse în hamul științei sunetului corect, note subtile strecurate, mimetism, o limbă română depusă străjer percepțiilor clare. Game…. Puține. Acorduri…. Câteva, dar înșeuate la muncă să asude griff-ul din creștet până-n bază. Interdicții.
Să nu participe la niciun concurs. În primul rând. Pentru cele declarate în prima parte cu adăugiri. Ce dai publicului și juriului din ce n-au auzit? Un portofoliu de treizeci de piese al cărui itinerar este plictisitor, nu angajează nimănui reveriile, melancolia, pornirile de răzvrătire și mai ales iubirea, pistoalele, pumnalele, tramvaiele, ploile și vânturile, notorietățile celor ce le-au născut dacă nu trezesc aspirantului mai mult de-o ,,pătimașă” copie sunt total inutile. Nici măcar nu ating scopul unei minime programe servită instituțional educativ-formativ, adică Mi minor, pe chitară, acordul, este echivalent, în mințile celor nepregătiți, cu memorarea postării notelor pe portativ, La minor de-o teapă cu accidenții de la cheie…. Un flux de armonii convergent spre excelență, de la Valeriu Sterian la Dan Andrei Aldea, de la Willie Nelson la John Meyer…., de la necunoscător la practician și interpret desăvârșit. Acestea sunt raporturile după care se ghidează protestul ce-a pus picătura finală în paharul răbdării mele, înlocuirea științei cu un pachet minimal, după ureche, de amăgit viitorul.
Probabil că ține de sminteală să vreau să construiesc lumea de la începuturi, conștiința dictează însă de la sine, știe că lucrul durabil pornește de la zero. Dar cum? Copilul este cel mai pretențios material, nu pentru că metodele tale pot da greș, eșua fără un remediu și recuperarea timpului consumat în van, ci fiindcă acel învăț se poate întâmpla să nu se dezvețe niciodată, un pericol ce planează asupra oricărui elev. Și declar aici, cu responsabilitate, că nu-i cap mai apt să răzbată la orice vârstă ca a celui odihnit, după cum îl cunoașteți încă din școala generală, prostul clasei. Să nu credeți că Anya și Delia s-au așezat pe canapeaua mea vorbind cu acuratețe pre glasul muzicii dorințelor mele, fuseseră pe un tărâm al amăgirilor, blasfemiate și afurisite de însuși ,,mentorul” ce le călăuzise pașii dinspre neant înspre lumină, o firavă geană căreia nu-i rezistă picior de începător. Dar și talpă bătută cel puțin trei decenii. Dar au fost norocoase, avuseseră parte de atât de puține lecții încât cu creierele lor se putea juca oricine, nu lesne, totuși nu cu o greutate demnă de sforțări epuizante.
Și-acum adevărul goluț. De unde dorința lor de a participa la Ipotești nu am nici cea mai vagă idee, ele au dorit să fie acolo. Pesemne ca să demonstreze că nu sunt niște ustensile ușor manipulabile și deloc abile. Ambiția asta…. Bună și ea! Plecarea s-a produs fără niciun tăiș de sabie, ,,Participați, dar nu vă gândiți la niciun premiu.” Când nu ai istoricul celor șapte ediții din urmă ale Serilor Melancolice la îndemână te pregătești pentru cea mai anonimă apariție, ce-o fi, o fi. Dovada, grație ,,implantului” de Râmnic, stă în interviul luat Deliei printre alții din preambulul competiției. A nu se înțelege că a fost singura și cea mai importantă luată la întrebări. Cel mai deranjant, iscoditor timp de câteva zile, cât au ținut semi atacurile și furtunile fără o adresă anume, dar palpabile, așa cum nici eu nu voi spune cine le-a declanșat, dar insinuez persoana, a fost gândul că o mutare de rezultat ar fi fost cu neputință în vârfurile creioanelor ale unor persoane, trei la număr, cunoscute mie destul de bine, integre din cale afară. Veți căuta, vă rog să faceți acest mic efort, de a vă procura singuri numele și prenumele lor. Naționale. Însă. Raționamentele mele curg destul de lin, dar cu o celeritate debordantă, înfiorătoare, punând definitiv ,,imposibil” măsluirii celor trei premii: unu și doi la individual, unu la grup. S-ar fi sesizat ei înșiși, s-ar fi suspicionat unii pe alții de vreo tărășenie. Concluzia: calificativele cumulate au dat rezultatele finale.
Mărturii două. Paranteză. Eu și Petre Roman ce mai vorbim despre cai morți. Am mai povestit, dar nu mă dor degetele să rescriu. Mamaia, 2009, 13 jurați, patru premii întâi, același punctaj. Râmnicu Sărat, Folk Sărat, 2016, eu jurat – am marșat, recunosc, la dorința celorlalți doi colegi la notare de a da un premiu întâi gratuit unui copilandru începător pentru încurajare, de asemenea am primit o frază…: ,,Mă așteptam să-i dai lui… locul întâi.” Am argumentat. Încă pot face aceleași afirmații.
Ipoteștiul ăsta a început prin Martie. Fetele vor să meargă, trebuie fiecăreia câte două piese, una dintre ele compoziție proprie. M-am scărpinat după ceafă. Mă luptam încă la capitolul Re Major corect, pe strumming, doar pe cele patru corzi aferente unui sunet clar, în ton cu gama, abia chinuiam degetele lor cu ,,nebune” studii într-un Do major, ca toți novicii, cu noțiuni de intervale și experimente culese din ,,vastul” volum cu vechile piese folk. Alte ciupituri…. Dicție. Sancționată, ca și surorile note, cu suspendarea oricărei căderi în păcatul greșelii unei pronunții necantabile. De fiecare dată. Compoziție? De la capăt. Altă…. Cum să explici libertatea, iubirea, furia, melancolia – vorba concursului, tânguirea, răsăritul unui șir de frecvențe inedite proprii, bucuria, gânguritul…. Ofensiva. Câteva ședințe, am uitat să vă spun că uit mereu ce este acela orar fix și bietul meu timp este o falsă iluzie că se poate ține după secundar mereu…. Explicații. Deloc sau prea puțin de înțeles. Presiunea. Doar o lună răgaz pentru înscriere, contrar credinței mele că se deplasează acolo, se trec pe fișă, se preselectează și se intră în marea bătălie pentru o distincție. Imposibilitate. Nu puteai servi o minciună pentru a fura trei luni de pregătire încheiate cu alt material decât cel scris în fișă. Căutări în sine. A mea. Norocos de trei ori. Ghinionist tot într-atâtea. Melodiile au sosit. Poeziile…. 200 și ceva de capodopere și niciuna potrivită. Până la patru sute și ceva…. Implementarea. Bucată cu bucată, poticnite, corectate, îndurate, căci una-i să fi fost scornirile lor, alta ale tale. Finalul. Așa cum îl știți. Meritat. Cel puțin pentru acest răstimp ocupat cu folos. Cu recunoaștere a unui progres.
Titlul. Vouă sigur v-a indus ,,Profetul, aurul și ardelenii” și era pe aproape, clarvăzătorul avea la el toate atuurile și trofeele, minele de aur erau asigurate, iar molcomii părinți puteau dormi liniștiți, ardelenește, puștii lor sunt noua generație a folkului. Portofelul scurtat popular urban, de aceea l-am preschimbat, se umple nestingherit, ,,profesorul-profet” își drămuiește minutele în lei, aerul n-a fost greu de respirat, mai ales cel în care se simte o lipsă totală de profesionalism și chemare către muzică. Pentru aureni n-a fost mai mult de-un transfer din filonul deja existent, sunt o populație credulă, ușor de dus de nas când nu vor să știe cu adevărat de soarta fiilor și fiicelor. De parcă….
Mai curând dați o raită pe pagina festivalului, s-a vehiculat aici o diplomă specială, inexistentă la decernare….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share