Pe urmele… Facebook-ului – Party Romline (1)


Am ce am cu iuta, în doar câteva zile m-am trezit folosind aceeași materie pentru un depozit la purtător făcut sul, împachetat și depus la subraț.
Este gol, acestui sac alocat raționamentelor ordinare i-am dat de fund, numeroasele extrageri au epuizat priceperile toate, lumea de asemenea. Suntem în toiul combinatoricii absolute, orice încercare capătă posibilitatea urcării pe podium, bune toate, buni toți. Privesc și mirarea crește, crește, niciun indiciu nou, cules vizual, nu mă determină să schimb optica. Mutrei, orice aplicație estetică i-ai încerca, n-o să-i deviezi caracterul ce, pe bună dreptate vorbele noastre, se vede de la o poștă. Aroganța, prostia, jovialitatea, timiditatea, indiferența, ura constantă față de semeni, încrâncenarea, deșteptăciunea, perfidenia, zeflemeaua au forme diverse încastrate în pomeți, buze, ochi, nas, bărbie, maxilare, sprâncene, chiar și-n păr și mai ales în dentiție, este suficient să le stârnești. Nu în toate cazurile. Unele chipuri spun totul fără nici cel mai mic efort muscular și unde genetica și-a pus amprenta fără cusur ‘geaba retușuri, ,,foto-shop”-isme, ,,fatalitatea” rămâne o închipuire, față de bețiv ai moștenit, pe aceea o ai. Nu opinez eu de capul meu, avem specialiști și studii ce nu lasă dubii, capul machitorului profesionist are cute nenumărate, cu aspect de mototolire, pleoape moi, extremități proeminente, tumefiate, cearcăne…. Și trebuie timp pentru performanțele deosebite de-a servi alcool din belșug de la prima oră până târziu, după miezul de noapte, ceea ce, evident, dă reacții adverse, buhăirea fiind prima dintre măsurile de apărare, că omul cherchelit nu prea se ține pe picioare și-n caz de căzătură să aibă ceva moale spre a nu-și beli obrazul. Pătat deja.
De-ajuns cu aburii! Rareori vorbesc fără să știu ce, iar dacă aventurile mele au luat căi nenumărate s-a datorat unei reacții firești, comparabilă cu sistemul imunitar uman, un soi de apărare la nefireștile provocări autoimpuse de mulți locuitori ai mileniului trei. Plictiseală? Poate. Eu n-am totuși vreun dubiu că este doar o dorință mimetică de ieșire la rampă, o comparare continuă cu putințele celorlalți în văzul tuturor. Ar mai avea farmec fără? Scurtând, artiștii sunt principalii protagoniști ai acestui joc, mizând pe nevoile intrinseci de a-și auzi și vedea persoanele și facerile în frunte, sindrom al fricii de singurătate de pus în sacul multor temeri omenești de dus la medic, după ei se învârte soarele mișcărilor mondiale, să vă gândiți la mișcările gestuale. Păcat că mulți o fac instinctual, ceea ce nu este rău deloc să fii surprins cu o manieră lipsă din bogatele acumulări memorialistice, păcat pentru o experiență ai cărei pași nu vor putea fi explicați vreodată logic. Și ce pui în loc? O băbească tatonare a percepțiilor, un papagalism mai bun sau mai nereușit. Și atât.
S-a potrivit coincidențional să-mi pot confirma aceste instincte, inexplicabile, dar în sensul unei subconștiențe care lucrează nestingherită. Muzica rămâne un plan neabandonabil, cel puțin acolo unde acest secund la timona cerebrală își face treaba lejer, ei îi mai aloc din când în când timp cât să le împărtășesc unor puștoaice și flăcăiandri ceea ce mic mi s-a părut o corvoadă, plăcută însă când lesnea dădea roade, și foarte rar pentru fel de fel de închipuiri de ureche internă. Nu pot numi profesorat ceea ce fac, mai curând sfat se poate numi șirul de vorbe cu înțeles și fără în orice tonalitate și timbralitate în limita științei. Asta le tot spun copiilor, să nu cuprindă ce le împărtășesc tocilărește, dar nici să le ignore fiindcă au prins o cale ușoară de a dicta creierului să se execute întocmai cu propunerea, să caute în melodie și protagonist acel ceva ce l-a mânat să lase o astfel de amprentă. Nu numai auditivă. Și este nevoie să le povestești despre una și alta, nu doar să le fredonezi, să stărui când degetele și vocea sunt pe picior de dezehilibru, ci să împarți cu ei stropi din sufletele celor ce-au născut ,,Am auzit, mi-a plăcut și vreau să-l cânt și eu.” Astfel s-a nimerit ca în aceeași seară Dan Manciulea să reverse aici, aproape de exaustivitate, discografia celei mai explozive, titanica trupă din toate câte au existat: The Beatles. Atunci m-a ,,pălit” ciudata (?) întrebare: la ce bun să fii doar meloman?

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share