Pe urmele… Facebook-ului – Paradisiac


Mizez totuși pe relația directă cu cititorii. Atât câți se vor speti să mai treacă peste rândurile uneori codate….
Căci nici eu nu mai prind firul inițial al vorbelor personale, mă trezesc cu creierii nuzi, buimaci, tâmp în fața celui mai banal raționament. De aceea n-am dorit cutezanțe de etichetare din partea nimănui, soiul meu conștient cu intermitențe nu face pentru nicio laudă, mă aflu în treaba asta reportericească gratuit. După zile întregi fără sclipiri ale Facebook-ului, am prins deodată patru subiecte bune de pus în același mecanism. Nu deosebite în parte, ci doar cu legături fine, vizibile numai în spectrul roșu al unui taur ce se-mpunge uneori chiar pe sine. Pornind pe logica de debut, prima nedumerire, mai veche, vine din domeniul muzical, de altfel tot cunoștință vârstnică, dar mereu cu câte un ascunziș la vedere, neelucidată cu titlu definitiv niciodată. Beethoven fu chipul sub care nimic n-a fost să fie mai important ca tainicul substantiv ,,opus” vehiculat cu dezinvoltură de toată floarea muzicală de la Bach înspre mileniul nostru trei. Ani întregi m-am întrebat de unde se trage acest cuvânt așezat cu încăpățânare înaintea fiecărei piese clasice. N-am aflat. Am lăsat așa, voiră ei, n-o să mă opun eu. Cum nici voi n-ar trebui când tot încercați să luați mai marii slujitori ai neamului în balon, acuzând opulența, luxul…. Știu, vă vine greu să credeți că mai pot depăna basmele domnului la fel din canapelele de piele ale Mercedes-urilor. Poate aș fi la fel de tentat să spun ,,Dă-i încolo de îmbuibați!”, am însă o reținere, nu aceea despre cine sunt eu ca să-i judec, nu. Priviți în jur și cântăriți drept, chiar mai poate un preot, oricare i-ar fi poziția în ierarhia bisericească, să fie ultimul umil, să poarte ultimul strai, cel mai ponosit, desculț, mort de foame căutând iertări de păcate pentru toți săracii lumii? Mă îndoiesc. Minus câțiva de la periferie, a societății, ambele sensuri valabile, predica iisusiană și-a cam încheiat rolul propovăduitor de facere de bine în beneficiul aceluiași, prin urmare și sora cea săracă, poate cea mai oropsită dintre toate curentele religioase, merita să capete acea aură promisă sieși prin împărțirea ei celorlalți. Prefer lumina aidoma întunericului, albul deopotrivă cu negrul, acesta din urmă potrivindu-se mai bine coloraturii automobilului decât sutanei ce slăvește o clipă de beznă pentru o eternitate de puritate. Nici papa papilor nu stă pe-o laviță putrezită, așa că nu cereți unui amărât de patriarh, poziție ingrată între atâția conducători tereștri de turme, să meargă pe măgar de la… spre…. Din aceste puncte de vedere cred că iadul este pe sfârșite, nu fiindcă sunt atâtea lăcașe de cult și un păstor poate să-și ducă sacul cu iertări mai ușor, iar absolvirea să ajungă mai repede la fiecare enoriaș, motivul ar putea sta în afurisitul TVA, plata cetățenească pentru cel din urmă, dar și cel dintâi om. N-am putut ocoli conexiunea firească între ce sunt bătrânii, ce fac ei după ce munca istovitoare pare să le dea pace, ce sfaturi încearcă unii să le dea pentru umplerea vremurilor ultime și deznădejdea unui părinte, tată, în privința copiilor dați spre adopție departe de pământul pe care a fost clădită maternitatea. N-am putut să nu mă gândesc, cei mai meschini sunt uneori ei, ,,mai bătrânii”, în stare ca pentru propriile persoane să poată concepe că sunt mai importanți ca noul vlăstar căruia îi răpesc șansa de a-și depăna firul vieții ca o poveste. Întreagă.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share