Spații culturale nr. 49 – Noi nu suntem normali…


Starea de normalitate a unei culturi presupune, printre multe altele, cultivarea individualului, a particularului, a ceea ce este specific fiecărui creator în parte și, prin aceasta, departe de a semnifica o egoistă delimitare și izolare, mai pe scurt și în spiritul lui political correctness, o nedorită enclavizare, respectul pentru individual și particular (prin care se definește nu numai esența personalității, ci și însăși esența unei națiuni) poate asigura atât de mediatizata integrare/ sincronizare cu valorile europene și universale. Deceniile de comunism feroce prin care am trecut au transformat uniunile de creație într-o uriașă familie de siamezi, lipiți în dreptul capului și al inimii, pentru a avea, cum cerea partidul (numai el avea voie să fie unic) un singur glas (gând), o singură voință. Ieșirea din „frontul comun”, abordarea altor teme decât cele permise de cenzorii (mulți, dar nu toți) agramați ai vechiului regim erau sancționate. Societatea socialistă multilateral dezvoltată avea nevoie de cenacluri, de coruri (și ele apăreau peste tot, ca pârâiașele nevolnice obligate să formeze marea… Cântare a României) și de stadioane, unde se practica uniformizarea, depersonalizarea, „armonizarea” vocilor în imnuri de slavă. Omul comun era la putere, nu individualitatea creatoare.
După revoluția din decembrie (de fapt, încă nu știm precis ce-a fost), o bună bucată de vreme s-a mers pe negație: i s-a dat dreptul fiecărui individ creator să aibă vocea lui lirică, revista lui, cărțile lui, tipografia lui, editura lui. Au apărut reviste și edituri acolo unde nici prin cap nu-ți trecea că or să apară, și poeți într-un hei- rup care încă mai amintea de Bumbești-Livezeni și de alte șantiere ale patriei. Din păcate, avalanșa de cărți (încă se mai tipăresc, în medie, câteva mii pe zi) nu a însemnat și un salt calitativ. Au fost schimbate temele fundamentale ale creației, nu a mai fost slăvit partidul, nu s-au mai scos în relief cuceririle revoluționare ale poporului, ci s-a trecut la consemnarea banalului, a obsesiilor (mai ales a celor sexuale), s-a filosofat cu și fără rost și, în general, după model străin (euro-american) a fost promovat textul ambiguu, care crește din el însuși și se încolăcește ca șarpele ouroboros, până ce ajunge să semene cu un zero imens. Și uite că ajungem, mai ales în cazul poeților foarte tineri și foarte ambițioși, care-și scot la edituri de cartier cărți încă de la frumoasa vârstă de 15-16 ani, la constatarea că, în mod inexplicabil, cam toți scriu la fel. Poemele lor seamănă între ele și, dacă citești un poet, e ca și când i-ai fi citit pe toți: aceeași gestualitate lirică, același vocabular, aceleași teme. Declarativ, toți se cred unici, originali, se individualizează, visează intrarea în universal etc., dar, de fapt, nu par decât o masă amorfă mânată de același vânt, în aceeași direcție: spre nicăieri. Teoretic (și suntem buni la teorii) generalul reprezintă o sumă a ceea ce este particular, plus ceva inefabil, rezultat din armonizarea părților. În teorie, desigur, fiecare creator are un fel al său de a spune ceea ce are de spus, fiecare visează să depășească limitări interioare și frontiere geografice pentru a se face mai bine auzit peste spații și timp. În practică, se caută rețete, se mai înființează încă „școli de literatură”, se promovează ideea de cenaclu-pepinieră pentru talentele în formare (nu, nu născute, ci manevrabile ca aluatul în forme de plastic din import). Adevărul este că nu există rețete pentru scris, școlile în care, chipurile, ești învățat să scrii poezie sunt o glumă, fiindcă, în absența talentului (care este un dat al tău, de la naștere), poți învăța, cel mult, să modifici distanța dintre cuvinte și sensul lor, așa cum cameleonii modifică distanța dintre cristalele microscopice din celulele lor epiteliale, pentru a reflecta o anumită lungime de undă a luminii. Desigur, dispunem cu toții de capacitate mimetică, dar să o exersăm în „școli de literatură”, ca să scriem toți la fel și să ne legitimăm „generaționist” (fiindcă am „absolvit” aceeași școală de artă și meserie de a scrie despre nimic) este păgubos. Culegem adeseori sintagme celebre (cum ar fi „cultură minoră” și „cultură majoră”, de la Lucian Blaga citire) și le schimbăm sensul în funcție de gradul de depresie ori scârbă de România prin care trecem pe moment. Dacă trăim într-o țară mică, fără viitor, coruptă și sărăcită, nu înseamnă că avem o cultură minoră, cum nu înseamnă nici că țările prospere economic, politic și social au o cultură majoră. Delimitarea pe criterii exterioare, dimensionale, nu a fost punctul de la care a pornit demersul filosofic blagian, „Trilogia culturii” având cu totul alt scop decât acela de a demonstra că noi suntem la vârsta copilăriei, că mai avem multe de învățat până să devenim maturi și că este foarte firesc să ne mulțumim cu o „cultură minoră”. Când vrei cu tot dinadinsul să-ți pui cenușă-n cap și să te lamentezi că ai o țară care nu e țară și că nu prea știi ce să faci cu ea și în ea, răstălmăcirea unor lucrări, a unor idei, citarea trunchiată și lipsa de probitate (dar și de talent), devenite mod de viață „culturală”, pot fi mai periculoase decât un vaccin expirat. Îl poți face, ca să nu mai ai „rău de România” (mulțumesc, Magda Ursache), dar nimeni nu-ți poate garanta supraviețuirea.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share