Spații culturale nr. 48 – Râmnic, mon amour!


Ne grăbim: spre seviciu (dacă-l avem), spre școală, spre magazine, spre locurile de distracție (dacă ne mai arde de așa ceva), spre casă (dacă avem de unde veni în ea), spre viață, spre moarte. Secundele trec, la fel și orele, zilele, anii. Suntem grăbiți să ajungem la un capăt, unde musai este mai bine, mai cald și mai frumos, unde ne așteaptă ceva care să distrugă rutina, leșia în care ne bălăcim zilnic. Am uitat pasul de voie, cel care te lasă să privești o frunză, un nor, o pasăre, să te uiți surâzând în ochii unui copil care trece pe lângă tine, sau în ochii frumoși ai vreunei adolescente, sau în cei ușor încețoșați ai unui vechi prieten. Gonim pe străzi de parcă ne-ar goni ceva rău din urmă, ne lovim unii de alții și înjurăm – tare ori numai în gând, dintr-un rest de politețe – suntem nervoși, cu idiosincrazii (mulți nu știu ce înseamnă ele, dar le au!), nemiloși cu spațiul și timpul pe care-l merităm în dauna celor care au aceleași pretenții, ca și noi, la timp și spațiu vital.
Dacă înțeleg de ce ne grăbim așa, în general, ca specie postmodernă pe cale de dispariție, dacă înțeleg de ce se grăbesc locuitorii singurei capitale a țării, de ce se grăbesc trăitorii în marile orașe, de ce se luptă cu timpul, cu vremea și cu vremurile trăitorii la sate (unii dintre ei au dreptul la viteză, deoarece chiar se ocupă cu agricultura, alții doar taie frunză la câini, cu aceeași grabă funestă), nu înțeleg absolut deloc de ce se grăbește râmniceanul din zilele noastre. Ce-l mână pe el pe străzi? Unde trebuie să ajungă și la ce poate să se întoarcă, de sfidează până și cele câteva semafoare plantate la răspântiile mai importante? Că locuri de muncă nu prea mai sunt, distracții nici atât (concerte, piese de teatru, manifestări culturale etc. sunt anunțate din an în Paște), cei care și-au găsit ceva de făcut sunt afară, în Spania, Italia și pe unde i-o mai fi dus vântul nevoii, piața și supermarketurile gem de mărfuri (bani să ai!), deci nici măcar scuza statului la cozi și a goanei după cele trebuitoare stomacului nu mai există…
Este aproape comic să vezi câte un pensionar cum bate pasul pe loc și pândește nerăbdător schimbarea de culoare. „Când bagă ăștia verdele, mă, nene, că am adormit aici?” – se mai vaită câte unul, deși e clar că și-a făcut, în mai multe reprize, somnul de frumusețe, că și-a luat cele șaptezeci de pastile de pe rețeta compensată și că acum nu trebuie decât să-și plimbe vaga stare de bine până-n piață și-napoi. Altul bate din picior, înjură, cască, apasă pe butonul de schimbare ca pe soneria unei uși de bloc, cele 50 de secunde care trebuie să treacă părându-i-se un veac de singurătate și, desigur, de nervi.
E toamnă, nervii au apărut în decorul citadin și pe șoselele patriei. Știrile de la ora cinci și toate celelalte știri, înșirate pe canale și ore de difuzare, sunt pline de imagini cu roadele grabei: depășiri, răsturnări de mașini, ieșiri în decor, mutilări, descarcerări, victime de drept și victime colaterale, polițiști ineficienți și surmenați, gură-cască îngreunând circulația, pirande și puradei cu decibelii la purtător, ce mai, un haos a cărui cauză este graba dementă spre nu se știe întotdeauna ce. E toamnă și nervii sunt scoși la vedere ca hainele mirosind a naftalină. Râmniceanul nu prea are de ce să se grăbească, dar nu renunță la grabă. Ea este rațiunea lui de a fi. Ea îl determină să fie nepoliticos, să se împingă, să-și facă loc cu coatele (la ghișee, la tejghele, la manele), să treacă, dacă-i cazul, pe culoarea roșie („nu vine, domle, nicio mașină, dă-le dracu`”). Ei, tocmai această traversare pe culoarea roșie a vreunui semafor adormit, departe de a fi comică (dacă este înfăptuită de cine știe ce pensionar) demonstrează cât de departe suntem de lumea civilizată, nu dezlănțuită, și cât mai avem de recuperat în materie de educație. Nerespectarea ordinii, chiar și în această situație măruntă și simplă, face parte dintr-un rău mai mare, care ne macină de secole și ne trage înapoi ca popor. Nu ne plac legile: le sfidăm, de la vlădică până la opincă, sau, dacă avem puterea, imaginăm căi de ocolire, sărire peste etc., de parcă legile unui stat ar fi cursă cu obstacole, ca la final, după ce le-am sărit/eludat, urmând să primim marele premiu, să devenim campioni. Și devenim: campioni ai morții, ai accidentelor, ai sărăciei, ai mârlăniei.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share