Spații culturale nr. 47 – Râmnic, mon amour!


Ne-am obișnuit cu zgomotele. Fac parte din viața noastră, din peisajul urban, din ceea ce se cheamă civilizație, progres, dezvoltare economică. Dacă te iei după zgomote, suntem complet integrați în secolul al XXI-lea: sirene (de ambulanțe și de poliție, mai puțin sau deloc de fabrici și uzine), motoare turate, claxsoane, înjurături, muzică dată la maximum, nervi la semafoare, nervi la trecerile obișnuite de pietoni, huruit de tiruri, Dacii papuc, microbuze, dube, dubițe, mercedesuri la mâna a paisprezecea, câte un BMW furat în Germania și înregistrat în Bulgaria, femei pe bicicletă (cele mai multe în tricou, bermude și batic pe cap), Dacii Duster și alte parascovenii, câte-o mașină de la Salubritate, cu lucrătorii agățați de coada ei, în vestuțe verzi și portocalii, cum am văzut prin filmele americane, motociclete și motocicliști cu carnetul de donator de organe în buzunarul de la spate al blugilor, strigăte, chiote, într-un cuvânt, dovezi irefutabile că viața continuă, indiferent de componența parlamentului și a guvernului.
Din când în când, ca un ecou din vremuri de demult, strigătele unor precupeți te duc înapoi, în perioada interbelică: „Hai la pepeni, pepeni de vânzare, pepeni avem, pepeni, pepeni!”. Desigur, pepenii sunt de Dăbuleni, toți pepenii sunt de Dăbuleni, chiar și când sunt aduși clandestin din Turcia, și numai lauda e de ei. Miros încă a plasticul sub care s-au copt forțat, par decapitați de pe trunchiul unor bolnavi de hidrocefalie, sunt scumpi și n-au gust, dar căruțele care-i transportă pe toate ulițele târgului și strigătele vânzătorilor fac toți banii și toată distracția. Dacă obișnuiești să te culci târziu, trebuie curând să-ți schimbi programul, fiindcă, odată cu ivirea zorilor, începe și programul de publicitate: „Hai la pepeni, pepeni!…” și asta n-ar fi nimic, în definitiv, aceste strigăte ne amintesc că e vară, e cald, merităm și noi un pic de amuzament la domiciliu, dacă tot n-avem bani de concedii la munte sau la mare și-n țări pline de soare. Din păcate, căruțele cu pepeni turcești nu sunt singurele care îmbogățesc sonor peisajul urban: alte căruțe, mult mai periculoase, ne aduc aminte că, de fapt, trăim într-o lume cu cei trei R (rugina, ruina și rutina) încă actuali: „Fiare, fiare vechi cumpărăm! Aragaze, baterii, fiare cumpărăm!”. Cumpărătorii de fier vechi au apărut imediat după bulibășeala din decembrie 89, căreia ne încăpățânăm să-i spunem, în continuare, „revoluție”. A fost, să nu uităm, momentul când s-a dat drumul la „fiare”: mai vechi, mai noi, reciclate, cosmetizate, cu față umană sau de-a dreptul originale, ca și revoluția. Unele fiare au ajuns la cârma țării, altele au fost trimise cu camioanele în strălucitoarea străinătate, multe dintre ele au determinat apariția, pe solul patriei, a pădurilor de vile cu zeci de turnulețe, dar toate demonstrează că știm să vindem ceea ce nu ne mai folosește la nimic (cel puțin așa pretind politicile UE), începând cu intreprinderile transformate în fier vechi, cu flota, clădirile de patrimoniu, infrastructura etc. și terminând cu ceea ce mai avem prin gospodărie: „fiare, fiare vechi!”. Dacă adăugăm la aceste strigăte publicitare și câteva manele (încă nu s-a terminat cu ele și nici n-o să se termine, atâta vreme cât Vijelie și Salam ori Adi minune continuă să aibă fani și bani), putem răsufla ușurați: trăim încă în Râmnic, aproape de Balcani: „of, viața mea!”, cum bine zice un manelist cu decibelii urcați la cap.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share