Spații culturale nr. 47 – Nevoia de comunicare


Aristotel considera, în Politica, I, că, prin vorbire, omul exprimă ceea ce este folositor și ceea ce este vătămător, ceea ce este drept și ceea ce este nedrept, comunicarea acestora reprezentând temelia familiei și a statului. Desigur, între timp, lucrurile nu s-au schimbat, ci s-au nuanțat, apărând sute de teorii ale comunicării, facultăți de profil și opinii dintre cele mai diverse, mai încâlcite și mai sofisticate, care par a neglija un adevăr simplu: comunici, deci construiești un mesaj pentru a fi înțeles, pentru a transmite ceva inteligibil. Comunicarea a presupus, dintotdeauna, necesitatea unei limbi comune, în care, printr-o convenție ce trebuie respectată, fiecare lucru a primit un nume, de precizia cu care fiecare cuvânt desemnează un lucru fiind condiționată înțelegerea mesajului transmis. Numai poeții aveau (și au) dreptul de a se juca, de a fi ambigui („Am zis pară de un măr”…) dar este riscul lor, pe care trebuie să și-l asume.
De multe ori ne-am întrebat de ce sunt cititori tot mai puțini, de ce există nu numai o criză a lecturii și a literaturii, ci și a culturii, în general. Vina nu trebuie căutată numai în plan economic și politic; nu numai situația materială precară a populației, nu numai lipsa de patriotism și de abilități de lideri a guvernanților sunt cauzele acestei crize. Să spui că tineretul nu mai citește din cauza internetului, a rețelelor de socializare sau, mai nou, a vânătorii de pokemoni înseamnă să cauți, cam pe unde nu-i cazul, un țap ispășitor; să spui că adulții nu mai citesc pentru că sunt prea săraci pentru a-și cumpăra cărți, ori prea obosiți de muncile zilnice, pentru a mai merge la o bibliotecă, iar e vorba de evita un adevăr care i-ar lovi prea tare pe scriitori: de fapt, la noi nu mai există un public cititor/amator de carte, pentru că este greu să-ți placă ceea ce nu înțelegi. Ca să fii înțeles, ca poet, în primul rând trebuie să vorbești aceeași limbă cu eventualii tăi cititori, să-i atragi spunând lucruri care îi interesează, îi emoționează și pe care și ei ar vrea să le spună, dacă ar avea toate cuvintele la ei.
Comunicarea este posibilă nu numai atunci când se respectă prima condiție, cea a folosirii unei limbi comune. Mai este necesar și un nivel apropiat de educație și cultură, adică ceva foarte greu, dacă nu chiar imposibil de realizat în România postdecembristă. În orice societate, va exista întotdeauna o stratificare, respectiv elitele, pătura de mijloc și restul populației și atunci se pune întrebarea: cui se adresează, de fapt, scriitorii? Eminescu a reușit să scrie „pentru toți” (scuzați truismul!), dar poeții de astăzi (inclusiv Mircea Cărtărescu) pentru cine scriu? Cine-i mai înțelege? Numai membrii USR și aspiranții la atât de onorantul titlu? Se spune, cu amărăciune, că poeții abia dacă se mai citesc ei între ei și este adevărat. Nici criticii literari nu se mai omoară cu cititul și, când o fac totuși, procedează în funcție de, vai, criterii extraliterare. Adevărul este că avem puțini critici literari/ formatori de gust și de opinie, iar ceea ce scriu ei nu mai ajunge la cei care se cade să fie formați/educați, ci înapoi, la creatori, deci la cei de la care n-ar trebui să vină feed-back-ul (reacția de răspuns).
Ca să fii înțeles, astăzi, ca poet, ar trebui să-ți depoetizezi/ dezambiguizezi textul. Numai că e greu să te cobori, de exemplu, la nivelul de înțelegere al elevului care tocmai a picat bacul, fiindcă n-a știut ce înseamnă roman interbelic, ori la nivelul posesorilor de vile cu turnulețe, mașini de fițe și lanț de aur cu o cruce de un kilogram atârnând de el. Unii poeți fac acest sacrificiu, compunând, în stil manelistic, versuri pe înțelesul tuturor: „Ai grijă Doamne de-ai mei dușmani/ Dă-le-ndestulare, dă-le bani/ Fă ca să le fie bine/ Și poate vor uita de mine// Ai grijă Doamne și de-amicii mei,/ Ferește-i de necazuri și pe ei/ Și nu ne pune să-mpărțim/ Nimic din ceea ce primim,/ Căci altfel, peste ani și ani/ Îmi vor deveni dușmani”. Alții se închid cu încăpățânare în propriul limbaj: „E o literă cumplită, suverană și/ înfricoșătoare peste toate literele// gheara ei nu stă pe fruntea unui singur/ cuvânt, nu se lasă anume peste orice/ vers. Sub ea cuvintele orbecăie în poeme/ precum căruțele prin luturi.// Gheara literei se lasă doar pe piatra/ pietrelor, a creierului meu./ Acum e noaptea în care s-o descriu/ acum când oxizii spaimei mele cunosc/ flacăra matrice a luminii care e una cu/ întunericul. Acum poemul însuși cunoaște/ flacăra și mineralele lui impure au devenit/ oțel, sabie. Numai în Nord mâna care/ scrie e una cu mâna de pe cuțit” (desigur, nu sunt versuri de Grete Tartler, autoarea versului celebru „Torța din mâna mea dreaptă e chiar mâna mea dreaptă”; acest mod de a suprima orice substitut interpus între eu și real a fost preluat… cu variațiuni în multe cnezate și voievodate poeticești).
Pătura de mijloc (subțire, la noi, și cu preocupări care exclud cultura) și lumea de rând vor refuza sistematic volume la care până și titlul este greu de înțeles. Vor fi întotdeauna preferate romanele de tip „Fluturi” (singurul cu succes în librării), manelele tânguitoare și textele poetice ale „Paraziților”: „Sunt doctoru la care nu te operezi de frică/ Tratamentu general: suta metilică/ Caut prin cartiere modele noi, tipuri de bere/ Iar dac-aveți copii: vă rog, feriți-i!/ Sar cuvintele ca flegmele/ Milioanele ca doamnele/ Din mână-n mână/ Ca bolile din p**a-n p**…/ Sentimentele se-neacă-n lacrimi, nu ne pare rău…/ Nu l-am învățat noi să-njure pă copilu tău”.
Decât să scriu așa, zicea un amic, mai degrabă mă-mpușc, ori renunț la scris.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share