Spații culturale nr. 46 – Râmnic, mon amour!


Omul cu papion nu are multă carte: șapte clase, făcute cândva, în perioada de alfabetizare forțată a proletariatului și de pregătire la foc continuu, rapid și superficial, a unei noi elite, aservite partidului, care să ia locul celei decimate prin închisorile comuniste ori la canal. Lipsa de cultură nu l-a împiedicat, desigur, să se ocupe, decenii la rând, de cultura (de masă, de casă), a târgului, care dintotdeauna a avut o slăbiciune paternă pentru veleitari. Până să ajungă, însă, ditamai expertul în artă și cultură, a fost nevoie ca omul cu papion să pupe mâini și dosuri, să nădușească în ipostaza de țuțer pe la case de intelectuali, dar și de croitorese cu funcții mari și gură și mai mare și să învețe pe de rost cuvântări, poezele și monologuri satirice, pe care, într-un final apoteotic, să le trimită, de pe scena răbdătoare, direct în urechile credule ale unui public adus cu forța din producția socialistă. Spun unii că rolul de măscărici i se potrivea ca o mănușă, chiar dacă, în dosul măștii zâmbitoare, stătea întotdeauna lacrima turnătorului sincer afectat de dușmanii poporului, ascunși peste tot, răspândiți ca sporii ciupercilor și care trebuiau înfățișați în fața partidului pentru sancțiuni exemplare. Nu se știe exact numărul de pagini cu denunțuri dactilografiate stângaci, la două rânduri, căci ipochimenul avea obsesia rândurilor, a încolonării: la două rânduri erau până și costumele lui roșii, galbene, verzi, portocalii sau albastre, cu care năvălea pe scene și-n scenete; probabil că s-ar aduna un roman fluviu, dacă nu cumva, în bulibășeala postdecembristă, odată cu documentele compromițătoare din arhiva securității, nu s-or fi dosit ori ars și operele complete ale informatorului cu papion.
Îl știu astăzi toate străzile, toate parcurile, toți arborii (cu și fără hăinuțe tricotate la orele dedicate protejării mediului înconjurător), precum și toate păsările care ciripesc în târg din primăvară până toamna târziu; îl știu elevii care-i silabisesc versurile mai naive decât celebrul
„Cățelușul șchiop”, îl știu părinții care-i frunzăresc plini de admirație amintirile din trucate vremuri de demult (trucate, din moment ce nu există nici măcar sugestia trecerii printr -un regim concentraționar); îl știu tinerii (mai mult sau mai puțin intelectuali) care-l salută cu „să trăiți, domnule profesor!”, habar n-având, în inocența lor, că jignesc o întreagă categorie profesională incluzându-l în rândurile ei pe purtătorul de papion și de bermude. Da, bermude, căci, după ce-a stat o vreme pitit în umbra unei personalități râmnicene cu slăbiciune pentru cei pedepsiți de Domnul să aibă minte puțină, dar să fie mândri de ea, „dom profesor”, convins că furia epurărilor posdecembriste a trecut, a ieșit senin la înaintare, nu numai cu opere complete finanțate de la bugetul local, ci și cu o ținută mai… democratică (probabil că s-ar vrea și boemă, dacă nu l-ar împiedica niște vagi noțiuni de semantică să spună prostii prea mari); noua ținută, compusă din șapcă de licean, bermude, șlapi și, câteodată, șosete verzi asortate cu tricoul lălăiat, dar cu pete ce dau mărturie de prânzurile (încă) proletare, poate fi admirată nu numai prin centrul târgului, ci și la festivaluri locale, la minunatele lansări de carte ori la alte zeci de acțiuni culturale de provincie. Papionul a intrat cumva în carne, s-a impregnat în ea, ca și mirosul insuportabil de la fosta fabrică „Ochiul și timpanul”. Când se va duce la cele veșnice, purtătorul lui va avea parte de înmormântare cu onoruri (poate chiar militare) și, de ce nu, de o statuie în bermude, șlapi și, neapărat, șosete.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share