Spații culturale nr. 46 – Prostia nu doare deloc


Nu numai scriitorii autentici (care nu se numără astăzi nici cu miile, cum sugerează tabelele USR culese de prin filiale, cnezate și voievodate, nici cu sutele, cum cred unii cronicari optimiști, cum credem noi, cei din marginea cuminte) ci și criticii literari cu nume și renume subestimează numărul tâmpiților care-i înconjoară. Din păcate, în contextul economiei și al culturii de piață, mulți dintre proștii contemporani, mai cu lingușeală, mai cu proptele, mai cu sacoșele/bidoanele ori cu cărți tipărite moca unuia și altuia dintre cei „pe val”, au reușit să obțină mult râvnitul carnet demembru al USR, care-i legitimează, în orășelele prăfuite, în satele și cătunele din care provin, drept oameni de artă și cultură, capabili să educe și să formeze noi și noi generații de poeți, prozatori și cronicari la fel de proști ca și ei. Căci, în ciuda eforturilor de a fi obiective, severe și capabile să cearnă valorile, comisiile de validare par a fi nu niște năvoade pentru peștii cei mari, ci site improvizate pentru plevușcă. S-a spus despre inflația de poeți că n-ar fi un pericol, atâta vreme cât poeții (mai ales cei fără de talent) sunt anticorpii buni să vindece organismul (cultural, social ș.a.m.d) de cancerul care-l macină în România postdecembristă. Scrieți, băieți, numai scrieți, iată un îndemn care revine, pedepsitor, amintind în derâdere de vremea când alfabetizarea/ culturalizarea poporului era o problemă cu adevărat de interes național. Prostul agramat cu carnet de membru USR va fi întotdeauna sigur că săvârșește acte de glorie întru propășirea culturii; el va avea întotdeauna emuli și va fi tolerat chiar de persoane care, prin cultură și educație, n-ar trebui nici să stea cu gura căscată la ceea ce spune el, nici să-i aprobe comportamentul, nici să-i laude cărțile.
Prostul ridicat la rang de scriitor este periculos prin agresivitate, prin felul cum acaparează piața de carte, producând volume pe bandă rulantă, de cele mai multe ori rescrise de alții și finanțate de la bugetul local, ca și prin faptul că are întotdeauna lângă el confrați de același calibru. Dacă scriitorul de geniu (sau măcar cel cu talent autentic) este solitar, izolat, marginalizat etc., prostul are vocația turmei, senzorul fin al oportunităților de orice fel și o viclenie de ființă primară, care știe să se adapteze și să supraviețuiască. Unirea face puterea – este singura lecție pe care prostul a înțeles-o în toată viața lui, de aceea îi laudă, și-i îmbrățișează, și-i invită la chermeze (unele literare, condimentate cu prezența cuiva „cu nume”, dar cu obraz și nas mai puțin sensibile) pe cei cu care seamănă ca două picături de ulei. Uleioși, hăhăind indecenți, bătându-se pe burtă frățește, proștii deveniți scriitori trăiesc din naivitatea și bunul simț al celorlalți. Lor n-ai cum să le dai replică (fiindcă te trezești cu ei în discuție și te bat cu experiența în tupeu), n-ai cum să-i înveți ceva (care prost nu e fudul și sigur pe el?) și nici măcar n-ai cum să-i ocolești, fiindcă sunt cu duzina pe orice metru pătrat din teritoriul poetic al patriei. Acțiunile lor duc la pierderi iremediabile, pe primul loc situându-se falsificarea valorilor. Fabricanții de discurs așa-zis poetic îngroapă sub maculatura lor tot ceea ce ar putea fi valoros într-o stare de normalitate culturală. Se publică atât de multe cărți care nu-și merită numele, încât, practic, a devenit imposibilă ierarhizarea valorilor, descoperirea și promovarea talentelor, educarea gustului cititorilor și alte finețuri de care nu se face caz decât așa, din vârful buzelor, ca să sune bine eventualul discurs de dinaintea chefului cu lăutari și cu poezele zbierate…
O lege nescrisă spune că prostul trebuie să ocupe, într-o primă fază a ascensiunii sale socio-culturale, orice loc lăsat gol de către cei capabili (capabili și tocmai din această cauză neglijenți cu imaginea lor publică și cu foloasele care pot veni de aici). Scriitorii autentici se țin de scrisul lor, nu de publicitate ieftină, atitudine cu totul greșită, fiindcă retragerea din viața publică înseamnă moarte prin uitare. Șmecher (de la natură sau învățat de alții să fie așa), prostul știe să profite. Se așază confortabil în ierarhii (că tot n-are cu cine concura), caută – și găsește – doi-trei cronicari (de obicei racolați din rândurile dăscălimii de provincie, gata să facă orice pentru a ieși din atmosfera sufocantă a cancelariilor) care să-l declare geniu, organizează festivaluri și concursuri, îi tapează de bani pe politicienii care-și doresc puterea și cred că scopul lor e nobil și scuză toate mijloacele, nu scapă nici un prilej de a se fotografia cu „personalitățile” momentului și, nu în ultimul rând, prostul folosește din plin rețelele de socializare, unde colectează mii de like-uri pentru orice inepție postată.
Odată cunoscut și recunoscut ca scriitor, prostul schimbă foaia. Devine, din umil, arogant. Nu mai cerșește îndrumări și sprijin, ci uită să dea bună ziua celor care i-au înlesnit ascensiunea. Se simte uriaș, calcă totul în picioare, behăie și se strâmbă, are idiosincrazii și formulează judecăți de valoare. E cel mai bun, e în frunte, e pe cai mari. A intrat în istoria literară a neamului și de acolo nu-l mai scoate nimeni, căci nici posteritatea nu va fi mai brează (și nu va fi, dacă luăm în calcul numărul de analfabeți care termină liceul și facultatea acum, în acest prezent pe care nimeni nu încearcă să-l facă altfel).
Din minoritari – majoritari, proștii ne vor scrie cărțile și istoria, ne vor vinde repede, ca să scape de noi, și vor porni la cucerirea lumii celei mari. În mod sigur, vor reuși.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share