Spații culturale nr. 45 – Râmnic, mon amour!


Îți trebuie mult curaj să mergi noaptea pe Bulevardul Gării. Desigur, nu se numește așa și nici nu este bulevard. E o uliță oarecare, asfaltată cândva, mărginită de castani atât de „toaletați”, încât practic n-a mai rămas nimic din ei și bântuită de haite de maidanezi pe care nimeni nu-i mai ia în seamă. Trotuarele sunt o mărturie a vremurilor apuse, adevărate file de istorie pentru nostalgici, fiindcă descoperi în ele urmele pașilor tăi de acum 30 de ani, gropile în care-ai nimerit pe vremea când erai licean, rădăcinile (scoase parțial) ale copacului sub care te-ai sărutat prima oară și unde copiii copiilor tăi au făcut același lucru, tufele de merișor sub care zac pisici moarte și zdrențe decolorate de ploi și de soare, lucind grăsoase sub razele de lună… și ce nu mai descoperi, dacă mergi cumva cu capul plecat, așa cum se cuvine să meargă un cetățean model al urbei!…
Dacă te grăbești noaptea spre gară, trebuie s-o iei, mitocănește, pe carosabil: nu te înjură niciun șofer, nu te stropește nicio mașină, poate doar vreun căruțaș să fluiere după tine a pagubă și să-ți lumineze drumul cu felinarul lui de ceață. E mai sigur să mergi pe carosabil, doar așa ai garanția că ajungi la gară și nu la spital, cu entorse și fracturi, că nu dai în gropi și nu-ți agăți hainele în cine știe ce… Mulți preferă să cheme un taxi, rivalizăm cu capitala de județ la numărul de taxiuri pe cap de locuitor, așa că e soluția cea mai simplă, nu și cea mai ieftină și nici cea mai sănătoasă pentru a ajunge totuși la gară, evitând pericolele de pe bulevardul gării…
Decorul urban e urban fiindcă așa vrem noi să-l numim, în realitate, el este compus dintr-o aliniere de vile (toate nou-nouțe, dovadă a muncii la cules căpșuni ori spălat vase prin țările UE) și căsuțe vechi și triste: unele se macină singure, într-altele se macină grăunțe pentru cei săraci, ori amintiri, ori speranțe niciodată împlinite. Dacă ești turist și ai coborât din tren, bulevardul îți creează impresia că ai nimerit într-o comună cu un singur magazin (sătesc), gardurile știrbe dau mărturie despre singurătate, delăsare și nivel scăzut de trai, iar aerul e încă irespirabil și morbid, de spațiu concentraționar (mă rog, celebra închisoare e prin vecinătate, de-aceea…).
N-ai de unde cumpăra un sendviș, n-ai de unde lua un pahar de apă. Suveniruri din oraș? Doamne, care suveniruri și care oraș? Un ziarist, nimerit acum câțiva ani pe „bulevard”, se temea că, de fapt, n-a coborât din tren, că doarme, și visează că a coborât, și că, în vis, a intrat într-un tunel al timpului; ce vis, coșmar curat, din care trebuia să iasă de urgență, că așa ceva dăunează la psihic și la cerebel… El știa, din experiență, că, în alte colțuri ale patriei, bulevardul care leagă gara de oraș este vesel, animat, cu magazine, restaurante, buticuri etc., nicidecum cu două chioșcuri ruginite și un singur magazin mixt cu detergenți și mâncare pentru căței și pisici. El știa (și noi știm, că nu suntem nescoși în lume) că un bulevard al gării ar trebui să fie ca titlul unui poem, să sintetizeze ori să dea idee despre conținut, în cazul nostru, despre oraș, că locuim totuși într-un oraș, numai că el este departe de gară, atât de departe, încât uită prea des de ea și de „bulevardul” ei.
Probabil că, într-un târziu, cândva, sau poate chiar la vară, se va turna un strat de asfalt, se vor astupa gropile de pe trotuar, se vor aduna gunoaiele, tufele se vor înălța verzi și viguroase și pe lângă bordură vor răsări iarăși flori încăpățânate. Va fi un alt decor, tot sătesc, dar ceva mai vesel, până și maidanezii vor da prietenoși din coadă, iar puradeii lui Victor & comp. vor sparge semințe numai în curte la ei, că așa-i civilizat.
Probabil că, într-un târziu, castanii vor reuși să-și îngemăneze iar coroanele, scăldând bulevardul în dulce lumină verzuie, filtrată printre frunze, ca altădată, de mult, când pe aici îndrăgostiții se plimbau în trăsura lui Carabelea.
Probabil că, într-un târziu, se vor repara și gardurile, ca să nu ne mai gândim, când trecem pe lângă ele, la un vers de-al lui George Coșbuc (cel cu „Trei vreascuri rupte dintr-un gard”); se vor renova căsuțele triste (tot cu bani de la cules căpșuni, spălat vase și îngrijit bătrâni în UE), se vor face zeci de lucruri utile și necesare, dar aerul irespirabil și morbid, de spațiu concentraționar, va mai rămâne încă multă vreme pe-aici, ca un preș murdar, de care sufletul și privirile refuză să se șteargă.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share