Spații culturale nr. 45 – A mai plecat un Domn…


Ce poți să spui când un mare scriitor – poate unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani – se hotărăște să plece la Domnul? Când decide că nu mai are nici o luptă de purtat, când nu-i mai trebuie nici o secundă terestră, nici o carte, nici un vers? Cuvintele pe care i le-ai spune sunt inutile, golite de sens, s-ar lovi ca de un zid și ar cădea sfărâmate, transformate în praf.
Într-o zi de februarie, poate cea mai călduroasă zi de februarie din istoria mea și din anul acesta, am fost la Brașov, ca să-l văd pe Daniel Drăgan. Știam că este în spital, că nu-i poartă de grijă decât câțiva medici și doi-trei prieteni, că nu-i este bine deloc și că, probabil, n-au cum să-i prisosească vorbele și mângâierile cuiva care l-a iubit dintotdeauna. Încă de atunci, scriitorul pe care-l admiram pentru vitalitatea lui nesecată, pentru simțul umorului, pentru echilibru și optimism, părea să se fi schimbat. Daniel Drăgan nu mai voia să lupte. Își încheiase socotelile cu viața, cu scrisul, cu lumea noastră și privea deja dincolo, unde-l așteptau confrații plecați mai de mult. „Nu mă mai fac bine”, mi-a spus, iar mie îmi veneau în minte, în clipa aceea, scene mai vechi, Daniel Drăgan la „Zilele Râmnicului”, citind versuri într-o sală arhiplină, Daniel Drăgan la Casa Mureșenilor, vorbind despre volumul pe care-l lansam acolo, „Laudate Dominum”, Daniel Drăgan în mansarda Bibliotecii Județene Brașov, recitând din volumul său, „Statuie cu lacrimă”, Daniel Drăgan peste tot unde se întâmpla un eveniment cultural, o întâlnire de suflet, un debut literar…
Când l-am întâlnit prima oară, m-am apropiat de el cu spaima debutantului în fața unui nume mare; nu eram cunoscută, doar ce publicasem vreo duzină de cronici la „Luceafărul”, printre care și o cronică la „Caravana”, și mă temeam că premiul pe care mi-l acordase Brașovul la nu mai știu ce Festival de poezie nu va fi suficient pentru ca o personalitate de talia lui Daniel Drăgan să mă bage în seamă. Aveam să descopăr, cu uimire, câtă elegantă simplitate se poate ascunde îndărătul unui nume arhicunoscut în lumea literară, câtă inimaginabilă generozitate și bucurie de a întâlni oameni noi, mântuiți de aceeași patimă pentru scrisul frumos, poate să poarte în suflet. Am devenit și am rămas prieteni în ciuda distanțelor geografice, a diferenței de vârstă și de viziune asupra vieții. Cinismul meu, pesimismul, mizantropia pe care le experimentam păreau, cumva, ridicole în fața bunătății exemplare și a comportamentului stilat cu care Daniel Drăgan știa să facă față realității.
Mă întreb acum, când acest scriitor a plecat definitiv dintre noi, când doar amintirile noastre îl mai păstrează așa cum a fost, ce-ar fi avut de spus, cum ar fi interpretat vânzoleala care tulbură apele în lumea scriitoricească. Mă întreb dacă s-ar fi alăturat – fie și cu gândul – grupului de reformiști ai USR, dacă ar fi avut vreo replică tăioasă vizavi de comportamentul – categorisit drept scandalos și stalinist – al actualului președinte, Nicolae Manolescu (nu știu cine este președintele ales de cei 15-20 de scriitori din grupul pentru îngroparea reformatoare a Uniunii). Așa cum îl cunosc eu pe Daniel Drăgan, așa cum știu că a fost (și știu aceasta din miile de secunde petrecute împreună), cu siguranță că ar fi clătinat din cap cu milă și s-ar fi abținut de la orice comentariu. Poate că ar fi gândit, așa cum fac și eu, că menirea scriitorului nu este să se lupte ca membrii din sindicatul șoferilor de TIR, pentru ieșirea în față la subvenții, gratificații, bonificații, premii și funcții. Istoria recentă ne învață că orice reformist român (cine nu-și amintește de madam Anghel, învățătoarea grevistă/reformistă, care a tăcut îndată ce i s-a oferit o sinecură?) luptă, de fapt, pentru sine. Pentru imaginea sa. Iar imaginea, mai ales la un scriitor reformist mediocru, incapabil să se promoveze prin talent, este esențială. La noi, ca să devii celebru, este suficient să-i înjuri pe cei superiori ție ca talent și valoare intelectuală: asta te mână în luptă, asta te face cunoscut. Cred că așa ar fi gândit despre „reformiști”.
Cu siguranță, Daniel Drăgan n-ar fi aprobat luptele de gherilă din USR. El n-a avut nevoie de lupte mărunte, pentru că marele război, cel cu scrisul, îl câștigase de foarte multă vreme. N-a avut nevoie nici de imagine, nici de promovare cu ajutorul tabloidelor și a posturilor Tv de calitate îndoielnică, veșnic în criză de subiecte. Ceea ce se întâmplă acum, modul în care se încearcă nu „intrarea în legalitate” prin tertipuri avocățești, ci înmormântarea USR (așa cum a fost, de exemplu, înmormântat și APLER, iar cunoscătorii n-au cum să nu recunoască similitudinea!) nu l-ar fi încântat, nu l-ar fi mobilizat, ci, dimpotrivă, l-ar fi făcut să ofteze cu tristețe și să se întoarcă, precum eroul dintr-o binecunoscută legendă, cu fața la perete.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share