Spații culturale nr. 43 – Turnul de fildeș

Ne prefacem că suntem vii, dar am murit odată cu pădurile noastre rase de pe faţa pământului şi transformate în conturi grase; am murit odată cu tinerii aceia din decembrie 89, de care nimeni nu-şi mai aminteşte decât din când în când, când e rost de-o pomană electorală în bani, funcţii sau produse: am murit odată cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate, odată cu copiii lor lăsaţi pe mâna oricui, deprimaţi înainte de vreme, schilodiţi fizic şi moral, ţinte sigure pentru plevuşca mafiotă care colcăie în fiecare metru pătrat din trupul anemiat al ţării; am murit odată cu fabricile şi uzinele privatizate sălbatic şi transformate în fier vechi, odată cu şcolile şi spitalele închise, odată cu elita marginalizată, pentru ca, în locul ei, să apară nonvalori, emanaţii ale democraţiei originale, scoase din mahala şi puse în fruntea bucatelor; am murit odată cu cărţile care nu se mai citesc, cu studenţii care termină facultăţi şi fug să profeseze în alte ţări; am murit de mult, dar ne prefacem că suntem vii şi încă în stare să-i jelim pe cei mai tineri şi mai frumoşi morţi, cei din „Colectiv”, de exemplu. N-a fost român care să nu lăcrimeze, să nu vocifereze, să nu-şi arate compasiunea la colţul străzii, în autobuz sau măcar pe Facebook, acolo unde se crede că se fac şi se desfac jocurile politice, se influenţează alegerile de preşedinte şi soarta guvernului şi se găsesc soluţii pentru ieşirea noastră din moarte clinică.
A căzut un guvern – şi nu neapărat pentru că s-au mobilizat tinerii pe Facebook şi au ieşit în stradă cu lozinci vechi de 25 de ani, adică de pe vremea când ei nici măcar nu erau născuţi; au căzut capete pentru că aşa a fost scenariul, în definitiv, orice revoluţie este începută de naivi, continuată de intriganţi şi speculată de escroci (Paul Bourget). Tragedia de la „Colectiv”, care a furnizat mass-mediei subiecte de forfecat pentru săptămâni nenumărate, nu a fost, desigur, o revoluţie, ci o simulare cumva nereuşită, atâta vreme cât a lipsit sprijinul total al celorlalţi năpăstuiţi, cei ascunşi prin case, convinşi că, dacă urmăresc la televizor şi comentează/ înjură/ blestemă între patru pereţi participă cu adevărat la viaţa politică.
Tragedia aceasta – ca şi cele de dinainte, ca şi cele care au urmat după aceea – a fost lăsată pe mâna presei de scandal, a tabloidelor, a canalelor de ştiri care numai imparţiale nu sunt şi numai binele comun nu-l doresc. Scormonitorii prin gunoaie au atacat tot, au spurcat tot şi, să recunoaştem, „dezvăluirile incendiare” au avut o priză nebună la public. Au fost bălăcărite instituţii onorabile (Biserica Ortodoxă, şcolile, spitalele), numai că n-au fost linşaţi oameni care chiar îşi ştiu meseria (doctorul Ioan Lascăr, de exemplu), cu alte cuvinte, cumva ca pe vremea năvălirilor otomane, s-au ars holdele şi s-au otrăvit fântânile, în buna tradiţie românească.
Unde au fost scriitorii patriei în acest timp? Păi… care pe unde a putut, cârpindu-şi în continuare viaţa, ba cu un articol prost plătit, ba cu un festival de poezie şi umor urmat de bufet suedez, ba cu o carte subvenţionată de cine ştie ce primărie obscură (că oamenii de afaceri nu-şi aruncă banii pe literatură, nici dacă ar fi de Nobel). Să ia atitudine? Mda, unii s-au manifestat pe Facebook, acolo unde se simulează viaţa, acolo unde păreriştii de meserie îşi dau likeuri şi se cred atotputernici; rătăciţi printre ei, cei câţiva scriitori care chiar aveau ceva de spus şi care chiar ar fi trebuit ascultaţi, s-au pierdut, învinşi de violenţa limbajului de mahala cu care au fost sancţionaţi de „partidul tinerilor”. Ay, tinere. (Carlos Fuentes)
Ar fi exagerat să considerăm că soborul de scriitori ai USR, împreună cu soborul de preoţi netrimis de Preafericitul ar fi trebuit neapărat să se deplaseze de urgenţă la locul tragediei, să ia act, să se roage, să pună flori şi candele de plastic pe trotuare, să îngreuneze circulaţia şi-aşa haotică şi, mai ales, să facă circ; au făcut destul circ gospodinele cu bigudiuri şi capoate, hoţii mărunţi de etnie care au avut grijă să buzunărească victimele, cele câteva zeci de gură-cască şi, mai ales, rudele (nu toate!) violente, disperate, care loveau cu pumnii şi cu picioarele în maşinile de la SMURD, întârziindu-le plecarea. Mai mult ca niciodată, s-a văzut în acele momente cât de bine se pricepe românul la orice, inclusiv la medicină (pe lângă fotbal, politică şi alte cele), de vreme ce fiecare cetăţean prezent încerca să direcţioneze salvările la spitale cunoscute şi apreciate de el, la medici competenţi, ştiuţi de el ş.a.m.d.
Scriitorii n-au ieşit în stradă pentru că nu aveau de ce ieşi. Boala de care suferim cu toţii nu poate fi învinsă cu două garoafe, o lumânărică şi-un speech. O mie de vorbe un ban nu face, spunea nemuritorul Gâgă, prototipul cetăţeanului isteţ, capabil să se amestece peste tot, ca musca-n lapte – şi avea dreptate. A cam trecut vremea vorbelor.
Scriitorii nu-şi mai fac auzit glasul în spaţiul public nu pentru că n-ar vrea, nu pentru că ar fi comozi şi interesaţi de alte cestiuni urgente şi pragmatice; cred că s-au urcat din nou în turnul lor de fildeş pentru că nu pot fi măgari, violenţi şi fără manieră, ca să reluăm, pentru a mia oară, o vorbă de-a lui Caragiale.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share