Spații culturale nr. 41 – Râmnic, mon amour!


N-ai cum scăpa de filmele americane. Posturile TV aproape că numai aşa ceva difuzează, spre distracţia şi educaţia noastră, dar, mai ales, a copiilor noştri. De la aceste filme totuşi învăţăm ceva, dacă avem răbdarea şi înţelepciunea să trecem peste scenele cu bătăi interminabile şi cu faptele de vitejie ale bravilor supereroi trimişi să salveze (era să scriu „să violeze”, dar ar fi incorect politic!) lumea: învăţăm că americanii îşi iubesc ţara, că se mândresc că sunt americani, că ştiu pe de rost cele 10 amendamente ale Constituţiei şi, printre multe alte dovezi de patriotism, că nu se jenează să arboreze drapelul naţional inclusiv acolo unde cu gândul n-ai gândi: pe prăjituri, pe suzetele celor mici, ca să nu mai vorbim de lenjerie, locuinţe, maşini, instituţii…
Înainte de evenimentele din decembrie, vedeam atâtea steaguri fluturând la noi, pe străzi, pe instituţii, dar, cu precădere, pe stadioanele unde erau adunaţi cu arcanul, încât nu ne mai trecea prin minte că am mai avea nevoie şi de-un tricolor la poartă; bancul cu acei canibali învinşi de „celeţinca” („Trei culori cunosc pe lume/ Celeţinca…”) era la fel de popular ca discursurile pelticului şi exprima starea generală de saturaţie, exasperarea mocnită provocată de naţionalismul exagerat al „epocii de aur”.
Cum ne-am învăţat să pendulăm între extreme, după evenimentele din decembrie am început să renunţăm, puţin câte puţin, la identitatea naţională, aşa cum aveam să renunţăm (unii scriitori cu mare şi declarată scârbă!) la identitatea culturală/spirituală; am renunţat, fireşte, şi la „ctitoriile” iepocii, la fabrici, uzine, CAP-uri, mă rog, la tot ceea ce, social şi economic vorbind, părea să aducă aminte de Împuşcatul. Când s-au deschis graniţele şi a început exodul mâncătorilor de lebede, al puşcăriabililor, dar şi al „oamenilor de bine” care voiau să-şi albească CV-ul prin cele străinătăţi, a început şi denigrarea noastră ca neam: leneşii, beţivii, analfabeţii, hoţii, ce mai, pleava Europei, intens mediatizată în acest sens, aveau să devină brand naţional. Urmarea? Tot mai multe persoane – (prea) multe din noua elită a patriei – au început să-şi exprime ruşinea, greaţa de a fi român.
În aceste condiţii, când patriotismul este un sentiment condamnabil (cât de curând, mă tem că vom ajunge să facem închisoare sau măcar să fim denigraţi, apoi marginalizaţi şi condamnaţi la uitare dacă vom avea tupeul să zicem ceva de bine despre ţară şi neam, despre moştenirea lăsată de strămoşi – alţii decât sinistrul şi sinistra -, despre comorile folclorice, despre dreptul la istorie, la religie strămoşească, la eroi, la martiri, la cuvânt, la…) în aceste condiţii, zic, a arbora tricolorul pe casă, la poartă, pe maşină etc., tu, ca „persoană fizică”, înseamnă să ajungi de râsul lumii. Atâta i-ar trebui mahalalei, încă iubitoare, în secret, de fluturarea triumfală a trandafiraşilor din hârtie creponată, dar justiţiară la suprafaţă, gata să condamne, ca ceauşist, paseist, nostalgic-cripto-comunist etc. orice gest care ar trăda, ferească Dumnezeu, atitudinea pozitivă (nu neapărat iubitoare) faţă de ţară: te-ar nimici mahalaua numa-numa, aşa cum li s-a întâmplat – şi încă se mai întâmplă – acelor (puţini, tare puţini!) curajoşi. Dacă treci pe uliţele Râmnicului, la pas, fără ţintă, ai să vezi, în afară de câteva steaguri zdrenţuite şi decolorate de soare, arborate într-o doară, să fie acolo, lângă steagul din mătase lucitoare al UE, şi câteva steguleţe-n vârf de casă. „Acolo stau peremiştii, mama lor de bozgori”, mi-a şoptit conspirativ un pensionar, făcându-mă să izbucnesc în hohote nepoliticoase de râs. M-a întrebat ce-i de râs, când noi pierdem Ardealul şi suntem vânduţi evreilor, masonilor, ocultei internaţionale şi fundamentaliştilor islamişti. Mi-am cerut scuze pentru râs, minţind că mă gândeam la altceva şi că n-am fost atentă la ceea ce mi-a şoptit el. Că doar nu era să-i spun că peremiştii şi bozgorii (care, dacă există, o fac în altă zonă geografică) sunt ca apa şi uleiul, că Ardealul va rămâne, bine-mersi, acolo unde este, că teoria conspiraţiei este la fel de credibilă ca un banc cu canibalii învinşi de „celeţinca” şi că eu, personal, tare mi-aş dori să am curajul de a-mi pune tricolor la poartă…

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share