Spații culturale nr. 41 – Lumea pe dos


Trăim într-o lume pe dos, dar aceasta nu-i o noutate, chit că elementele care îndreptăţesc afirmaţia sunt atât de şocante, de sordide şi ilogice, încât l-ar putea speria până şi pe cel mai dezmăţat dintre muritorii de astăzi, de anţărţ şi de oriunde. În lumea noastră pe dos, incompetenţii conduc – state, ministere, fundaţii, asociaţii etc. Se spune că, dacă nu te pricepi, e bine să ţii pe lângă tine (cam în felul în care gospodarul serios ţine în bătătura casei un câine-doi) o echipă de „specialişti”, care să-ţi corecteze prostiile sau, şi mai bine, care să te împiedice să le comiţi, spre paguba celor mulţi, dar, în primul rând, spre paguba ta. Lucrul nu-i greu de realizat, fiindcă, dintotdeauna, ăi dăştepţi au fost săraci lipiţi şi mulţi s-au (prea) săturat de sărăcia lor cea demnă: cenzura economică, pauperizarea indivizilor şcoliţi au dus şi vor duce, din păcate, la compromis şi la pact cu diavolul. Mândria nu ţine de foame, iar o coloană vertebrală dreaptă nu te ajută să-ţi publici lucrările, să faci muncă de cercetare, să obţii burse şi invitaţii la congrese internaţionale etc., într-un cuvânt, nu te ajută să trăieşti bine. Aşa că, în lumea pe dos, se răsuceşte şi proverbul din Parimiar (Parimei, cum scrie Ion Creangă): în accepţie contemporană, omul neînvăţat „înţelept” va fi şi pe cel învăţat slugă-l va avea… contra cost (în cost intră şi capul plecat, mult plecat, ascunzând papionul ori tinicheaua ridicolă a vreunei medalii: roşeaţa din obraji, nu, că obrazul se îngroaşă de prea mult bine).
În lumea noastră pe dos, tărâţa e mai scumpă ca făina, şcolile se dărâmă, spitalele se închid, cei bine pregătiţi iau drumul exilului sau mor în sărăcie (în canale, la azil, pe stradă, sub cutii de carton), iar nulocraţia (idiocraţia) devine atotstăpânitoare, întinzându-se, ca o iarbă rea, în terenul viran care devine, de exemplu, pe zi ce trece, singura noastră patrie. Singura, dar nu pentru mult timp, fiindcă, în lumea pe dos, statele trebuie să dispară, topite într-un uriaş nou imperiu, chipurile, expresie a „democraţiei”, a „libertăţii”, a „prosperităţii”… globale. Şi, dacă tot ne vom globaliza, ce rost mai are să combatem ceea ce se întâmplă – sordid, ilogic şi nefiresc – în celelalte părţi ale trupului „globalizat”? Ce rost mai are să ne împotrivim, de-o pildă, mişcării gay, să considerăm că legiferarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex este împotriva moralei de tip creştin în care am fost crescuţi? Pare firesc să treci de la o extremă la alta, de la vânarea-internarea-pedepsirea penală a homosexualilor, la acordarea „constituţională” de drepturi „fără număr”, inclusiv dreptul de a adopta copii…
În lumea pe dos, oamenii devin tot mai lipsiţi de cuvânt, tot mai lipsiţi de caracter, de „morală şi prinţip”, cum ar zice nenea Iancu, dacă ar mai trăi să vadă în ce hal am ajuns. Pe de o parte, în teorie, în afirmaţiile bombastice prezentate de mass media (şi nu întâmplător, ci zilnic), în luările de poziţie ale liderilor politici şi ale miilor de oengeuri, murim de grija copiilor. Ia să îndrăznească un părinte să-şi pedepsească în vreun fel odrasla, ia să „persecute” vreun dascăl un elev, ia să nu salveze un medic un bebeluş de-o boală sau de moarte, că vuieşte ţara, se autosesizează organele, se face un scandal de se-aude până-n Turnu Eiffel, ba chiar şi hăăăt! – peste ocean… Pe de altă parte, suntem gata să legiferăm pedofilia.
Relaxarea moravurilor sexuale, normală într-o lume pe dos, nu avea cum să-i ocolească pe cei mici şi inocenţi. Olanda, prima ţară care a acceptat oficial căsătoriile între homosexuali (2001), admite acum oficial existenţa unui grup de lobby pedofil. „Martijn”, o asociaţie batavă care încuraja relaţiile sexuale cu minori, a reintrat în legalitate. Nici noi, în ciuda educaţiei religioase de care se face atâta caz în şcoli, în ziare şi la posturile TV, nu cred că vom fi ocoliţi de „drepturile omului” în accepţie olandeză. E notoriu scandalul pe care l-a produs un oarecare candidat la prezidenţialele mioritice, gata să militeze, în calitatea sa de gay, pentru drepturile „minorităţilor”: y compris pedofilii, că şi ei sunt minoritari şi, în numele corectitudinii politice, ni se va interzice curând să-i discriminăm.
Ei, da, trăim (şi nu bine) într-o lume pe dos. Ia cineva atitudine? Sigur: câţiva perdanţi (luzări) de care se dezic rapid până şi rudele, nu numai prietenii, cunoştinţele şi colegii de breaslă. Ei sunt, însă, floricica aceea cu care nicicând nu se face primăvară. C-aşa-i în lumea pe dos.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share