Căruța cu virgule – Subiectivism


Cred despre mine că sunt un tip pozitiv, care crede că oamenii pot fi și buni, că dincolo de orice răutate a zilelor noastre, există și o fărâmă de bunătate, în toate… E adevărat că sunt subiectiv în aprecierea mea și că mi-am luat-o grav uneori din cauza asta, dar mă încăpățânez să cred în continuare. De aceea, în comentariile mele de pe aici sau din cărțile mele (moaaamă, ce tare! auzi..,,cărțile”) se poate întrezări acea rază de speranță în găsirea acelor lucruri frumoase printre atâtea răutăți agasante. Am continuat să cred că UNII oameni pot fi așa cum eu îi văd: buni prieteni, generoși, de încredere.
E adevărat că eu pot fi subiectiv în aprecierile mele, la fel cum subiectivi pot fi și cei de la care aud păreri diferite de a mea la adresa unor prieteni. Sunt de acord că subiectivismul poate dăuna grav în relațiile dintre oameni și că el poate fi chiar distrugător. De aceea, mă surprind uimit de unele păreri foarte proaste ale unora despre cei pe care eu îi consider prieteni. Din răutate, invidie, ignoranță, sau chiar ură viscerală, unii se aruncă să facă aprecieri despre cineva fără chiar a-l cunoaște. Se bazează pe tipare comode de gândire, pe frânturi de vorbe (neapărat urâte!) auzite la colț de stradă sau la un pahar… Judecători aspri întotdeauna ai altora, înfierează cu mânie proletară, cu pumni încleștați și ochii roșii de ură, tot ce face x sau y. Se încăpățânează să caute și să găsească cu orice preț doar partea urâtă a faptelor cuiva, iar dacă n-o pot găsi, o inventează. Acești oameni, uită să se vadă mai întâi pe ei, să-și pună mai întâi ei în balanță calitățile și defectele. E foarte greu să fii obiectiv cu tine însuți într-o lume de egoiști, egocentrici și paranoici, în care întotdeauna celălalt e cel mai rău, celălalt e vinovat de ceea ce ți se întâmplă ție. NICIODATĂ, dar niciodată, EU nu sunt vinovat de nimic, ÎNTOTDEAUNA e ALTCINEVA de vină! Sigur că vremurile de azi te îndeamnă să fii circumspect și prevăzător când e vorba de oameni și caracterul lor! Sigur că există nenumărate exemple de oameni care au înșelat încrederea ce le-a fost acordată de prieteni și apropiați. Însă cine poate spune că e atât de ,,curat” încât să arunce piatra? Și aici apare, cred eu, ceea ce se numește compromisul… Compromisul a apărut tocmai din cauzăcă noi suntem atât de diferiți. Umanitatea însăși s-a născut dintr-un mare compromis și de atunci facem compromisuri la orice pas: pentru a trăi, pentru a iubi, pentru a avea prieteni sau pentru a nu avea. Deși în unele cazuri se mai poate numi și toleranță, compromisul stă la baza existenței noastre. Până și cei mai îndârjiți apărători de principii morale, îi cad victime, la un moment dat. Ceea ce e cu adevărat urât e că, atunci când, a face compromisuri devine un principiu de viață, un reflex…
Verticalitatea, moralitatea, etica și echitatea sunt azi ,,tare” ale unora, ,,dizabilități” din cauza cărora sunt bătuți cu pietre la zidul infamiei, marginalizați, excluși. Pentru că unii ca ei, ,,infectați” cu așa ceva, sunt periculoși și trebuie izolați. Pentru că nouă, celoralți ne e frică să nu ne contaminăm și să redescoperim acel accesoriu numit conștiință, pe care l-am îngropat adânc în maldărul de carne, oase și umori apoase care suntem…
Pffiiiuuu!… Ce gânduri!! O fi de la vremea asta nașpa?

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share