Pe urmele… Facebook-ului – Fizionomii


Țări. Un moft. Împărății. Terenuri arabile pârjolite de dor de nație.
Occidentului i-a trebuit un an ca să treacă pragul de la Buzău la Râmnic. În medie cu zece metri pe zi, pornit din megafonul gării unde covrigul plimbă câinii pe gaură, a poposit Sâmbătă, 6 Mai, pe peronul liniei unu, încarnat în făt blond vorbitor de limbă engleză. Pentru un puști de cinci ani, mama-i mijită pe buze era a mai pură fecioară britanică, cel mai doct și mai bine vorbit dialect lingvistic pământean. Nu mi-a fost dat să aud niciodată o pronunție atât de clară, întrebându-și născătoarea lucruri ce unui puradel român i-au fost mereu nefolositoare, chiar unuia ajuns demult la maturitate, arianul hibrid a depus mărturie istorică în față-mi de adio glie strămoșească. Dacă mușa încă mai bâiguia năucă un ,,guarda il treno”, nehotărâtă cărui străbun să se adreseze, lângă asistența neputincioasă a părții feminine de apartenență la prima mână, ,,look”-ul atârnat în vârful degetului arătător a dat câștig de cauză viitorului. Mai bine informat, sanguin, noul cetățean universal știa deja că nu există cale biologică de întors, căile ferate ale mileniului trei merg într-un singur sens, spre cosmopolitism. Confirmarea? Românii de pretutindeni, furnizați de o ministră, ,,von” Păstârnac, au reușit performanța de-a-și împrăștia semințele mai mult pe dinafară, nu acolo unde fecundarea are loc natural, ci pe plaiuri unde pasc oile altora, în concluzie, recensământul făcut în dorul lelii, așa mai declară câte unii luând de minciună cuvântul purtătoarei de portofoliu, spune că feții noștri s-au cam născut mai mult prin alte țări de un timp încoace. Tind s-o cred pe cuvânt, în patrie-s rămași cei încă necopți, fără o pereche stabilă și de-i de nu le mai arde instituția genitală ca la tinerețe, moși și babe, puberi și rătăcitori pe drumurile indeciziei ,,muncă ori ba”.
Țări sunt și acelea unde locuitori pașnici, inofensivi, odihnesc ani mulți și puțini, trăiți uneori în batjocora ignoranței sau fără excese. Se află totuși acolo, trecuți de granița dintre aer și pământ, acoperiți cu fel de fel de plante, betoane și lemn fasonat…. N-o să plâng, nu acum, deși unii ar dori să o fac necondiționat, doar privind și ascultând…. Îmi știam reacțiile, n-ar fi tresărit în mine niciun strop de lacrimă, zic totuși să dau o șansă simțămintelor și să mă supun testului propus. Loc cu verdeață, flori, marmură și doi ăia… puși pe cântec și…, spun ei, jale la mormântul Ilenei, mamă dragă stinsă de prea mult extaz… nuntesc. N-o să râd, nu acum, deși chiar au avut haz fiii Ciuciuletei zbătându-se artistic jalnic, fără strălucire și chemare de la har, încercând să-și găsească podiumul la cimitir.
Țări cu toatele, numai a noastră pe dinafară. În timp ce unii, parcă știind ei ceva, ne propun futilitate în dreptul bombelor nucleare, o șagă de îmbăiat în primele momente de la deflagrație, similaritate de genul ,,Cum am petrecut de cutremur”, oamenii noștri încă pier crezând că automobilul este rachetă intermunicipală și nu o căruțire de translare de la Dâlga la Căscați în scop cât se poate de financiar. Altfel la ce-ar da bice cailor putere? Când murea câte unul, în treacăt prin fața oricui răsarea în cale spre tărâmul fraților de cruce, abia se zăreau odinioară chipurile fasonate pe hârtie fotografică, zbârcite, astăzi, ele se holbează, în culori degrabile, prin dosul surorilor cu patru craci de împuținat ani în fiecare clipă, puiet de-o zi, două după etalarea carnetului de șofer. N-o să-i apostrofez în gând, și-ar trebui, ar fi nevoie totuși de cineva care să se întrebe cândva ,,De ce ne pier tinerii?”

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share