Pe urmele… Facebook-ului – Apusenii (1)


Dacă ar fi trăit Eminescu, ar fi împlinit 158 de ani!
Să fi fost el în viață, ne articula de nu ne vedeam! Ce-mi sunt 75 ai lui Aurelian Andreescu, ce ai lui Anton Pann, morți sunt amândoi. Unora chiar le stă mai bine cu chipul ultim tânăr, bietul Aurică s-ar fi târâit prin spitalele de dezalcolizare de pe la 50 și ceva de ani sau, ca Angela Ciochină, ar fi oferit un ultim spectacol, hidos, de pe patul de spital, fără dantură, schimonosit de boală, transfigurat. Există un colaj de poze cu și despre câteva lucruri ,,neștiute” ale lui Freddie Mercury, o vrăjeală pentru țânci din categoria 3-5 ani, printre care și un instantaneu scurt cu figura celui ce-a schimbat parte din muzica pop-rock pe catafalc. Cum arată un om mort? Ca dracu! Bărbia căzută și mai și, obrajii umflați, mustața…. Părea o mumie egipteană, cu atât mai mult cu cât originile lui se-nvârt în jurul Africii și Indiei. Dezgustător, adăugând și mentalul sexual deviat…. Dar de necontestat valoric. Probabil că o naștere pe un alt splai ar fi făcut din Andreescu un dorit pe șapte meridiane, dar nu mai mult de-o decadă, hai, două. De ce? Fiindcă greu se traversează generațiile. Pornești cu tinerei de-ai tăi în primii trei ani, apoi te recalibrezi pentru cei de seama celor din start, forțezi nota următorii trei și cu un deceniu în care te-au aplaudat frenetic fanii mai poți duce ca ,,moșneguț” încă pe-atât, ani în care te poți căpătui mergând din casă-n casă să culegi roade ca și aceia de te promovaseră și te susținuseră la începuturi. Eforturi mult mai mari, Aurică le-ar fi rezistat sau nu, căci drumurile prin Europa, America, Australia și Asia necesită ore ciudate, avioane, manager, asistent personal, stuff pentru acompaniere, repetiții, hoteluri, ziare, televiziuni, agățați de mâneca ta pentru un autograf, un sărut, chiar de mână, furat de fixați pe creier, bineți afabile pe holuri, pregătiri de ținută…. Până-n urma urmei trebuie să fii destul de dezrădăcinat pentru un astfel de program halucinant, făcător de bine la ego, dăunător la minte și trup. În felul lui, Aurelian Andreescu a avut un țâr din soarta marilor nume mondiale, la scală mică, tratamentul din urmă i-a fost și lui aplicat, căruia, în ultimă instanță, i-a căzut victimă.
Artistul este un tip vesel când îi fată talentul, îi găsești entuziasmul pe dantura dezvăluită la desfilierea buzelor, dar minute puține într-o zi, atât cât este stârnit să se etaleze public și o parte când este în preajma celor pe care se sprijină, sunt momente cărora nu se poate sustrage, se stârnesc cavalcade de râs ce îl întineresc cu ani buni, în rest moare câte puțin în sine, singur. Nu bolile lumești, fizice îl omoară, ci lipsa cadrului unde a jubilat, a exuberat, a trăit la intensitatea scopului primordial, gloria. Unii ard în zece ani cât pentru cincizeci și se pierd brusc, cred, dintr-un simț lăuntric ce nu-i permit alt rol, deoarece bătrânețea impune o schimbare drastică în atitudine, cât de tânăr s-ar înfoca spiritul, trupul și percepțiile despre el suferă o nouă postură, vrei, nu vrei, ți se oferă un alt loc de manifestare. Actorul, Dinu Manolache, decedat la etatea când abia atunci i s-ar fi deschis drumul împlinirii, nu l-aș fi văzut cu riduri, adus de spate, precum unul viu, Șofronie, Mihuț din ,,Toate pânzele sus”, n-a mai strălucit cum îi sorocisem noi, telespectatorii, mări și oceane de roluri a-ntâia, pare încă un puști căruia i s-a pus o mască de bătrânețe nefirească.
Apoi am zărit un anunț și o fotografie de articol, un Albano reloaded mult prea târziu, dorit în perioada vizibilității mondiale, dar lipsă în România celor ce-i imitau slova ore în șir zilnic, aveniți sau amatori, și un Malmsteen părând uriaș lângă o reporteriță, sau ce-o fi fost partenera de imortalizare, dar cu mâna stângă, celebră pentru fugile de record universal pe gâtul chitării, a unuia de poate ține zdravăn coada sapei, chit că albul pielii și inele înfipte pe degete ar da din el cel puțin un tip cu stare, dacă nu un tip cu rafinament peste ,,noblețea” lucrătorului de pământ sau funcționarului public, dar acestuia din urmă nu i se permite mai mult de-o extravaganță auriferă. Ideea era, evidențiată în compania unui lucrător în dosul emisilor televizate, că bucuriile sufletești ale consumatorului de calitate a muzicii vin uneori prea târziu. Chiar și pentru unul ca mine.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share