Spații culturale nr. 40 – Râmnic, mon amour!


Suntem tot mai puţini. Nu c-ar spune-o statisticile – cine stă să le bage în seamă? – ori aerul de voioasă compătimire al palavragiilor de la talk-showurile care au ca subiect de analiză „starea naţiunii”; o spun steagurile de doliu care apar zilnic, uneori şi câte două-trei pe aceeaşi stradă, o spun miresmele de tămâie şi de lumânări care par să fi devenit totuna cu carnea bătrână a oraşului… Ne mutăm – unii dincolo de bulevardul Eroilor, străjuind aleile cu pavele noi şi vesele, alţii dincolo de oraş, dincolo de ţară, dincolo de lumea aceasta măruntă şi pestriţă care ne-a crescut, dar care nu ne-a învăţat s-o iubim suficient de mult încât să rămânem în ea.
Suntem prea puţini şi prea bătrâni ca să ne mai schimbăm. Doar faţa oraşului se schimbă – în funcţie de vreme şi de vremuri. Sunt la modă cosmetizările – rigips, termopane, tablă lindab, izolare termică – celebra „scârţâitoare” îşi împrăştie boabele albe pe străzi păcălind vrăbiile şi câinii vagabonzi – dar bătrâneţea lor (ca şi a noastră) e greu de învins, rămâne statornică sub măştile moderne care înghit bugetul de familie şi contribuie la bunăstarea celor câţiva aleşi/afacerişti care au ştiut că materialele de construcţie vor fi la mare căutare, oricât de proaste şi de scumpe le-ar arunca pe piaţă. Casele rămân bătrâne, renovate de mântuială şi te sperie cu aerul lor de voioşie silită. Înăuntrul lor trăiesc oameni – puţini şi trişti – dar convinşi că au ceva de arătat şi de lăsat în urma lor. De moştenitori nu duce nimeni lipsă, prin urmare, afirmaţiile pline de mândrie prost ascunsă („eu atât am putut, restul să mai facă şi ei”) legitimează munca de-o viaţă, economiile sângeroase, luptele nedrepte cu meşterii tocmiţi să facă treabă bună, nu să-şi bată joc, ieşirea cu hainele sfâşiate şi cu părul în neorânduială din hăţişul birocratic al hârtiilor necesare pentru orice mişcare pe proprietatea personală. Iar moştenitorii, câţi vor mai fi rămas, fie se întorc cu aere „occidentale” şi vând proprietăţile, ca să aibă cu ce se întoarce la spălat vase şi la cules căpşuni prin ţări mai prospere, fie dărâmă şi o iau de la capăt cu construcţia, fiindcă e la modă – tot felul de mode şi modele ne îndepărtează de ceea ce suntem cu adevărat, dar ce ne-am face noi fără modă şi modele, cum am putea trăi fără ele? – să construieşti, să rupi gura târgului cu aşa-zisa ta prosperitate.
Suntem tot mai puţini. Maternitatea încă nu s-a închis, nici n-a căpătat altă destinaţie, dar numărul nou-născuţilor nu mai este prilej de mândrie şi speranţă. Poate că de aceea, când mai întâlneşti pe străzi câte-o viitoare mămică, îţi vine să te pleci în faţa ei, cu respect şi cu duioşie, ca în faţa unei icoane. În parcul central nu prea mai vezi copii jucându-se, nici pe străzi zburdând nu-i mai vezi, n-au dispărut, nu încă, dar numărul lor scade şi tot scade, aşa că se justifică faptul că avem doar câteva şcoli şi grădiniţe şi de trei ori mai multe biserici în târg. Bisericile sunt necesare, fireşte, dacă n-ar fi atât de multe, cum (mai) toţi murim, unde-am încăpea atâţia?
… Pe Domnească, ultimul drum, de când se ştiu, al râmnicenilor, casa regretatului profesor Cambeşteanu e singura care râde. Nici o mască din cele obişnuite (rigips-lindab-termopan) nu-i acoperă râsul, cum nu i-l acoperă nici convoaiele funerare, nici obsedantul miros de tămâie, nici statisticile îngrijorătoare. Ea râde aruncându-şi vrăbiile şi porumbeii dincolo de asfalt, în peticele cu flori de sezon şi pitici de grădină. Aşa ar fi râs şi domnul profesor, un mucalit fără pereche, cultivat şi cu privirile scăpărând de inteligenţă şi ironie, dacă ar mai fi trăit să vadă cine mai ia viaţa şi lumea în serios şi de ce.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share