Spații culturale nr. 40 – Emanciparea copiiilor


Există voci care afirmă că pedagogia emancipării, din ce în ce mai agreată pe plan mondial, dăunează poporului, este injustă faţă de părinţi, familii şi copii şi subminează suveranitatea educaţională a părinţilor, care este garantată în toate declaraţiile drepturilor omului. În ce-ar consta emanciparea? Desigur, în eliberarea copilului – uneori aflat la vârstă foarte fragedă – de orice constrângere de ordin normativ: nimic, nici regulile, nici modelele de comportament, nici obligativitatea ascultării şi supunerii nu ar trebui să mai funcţioneze într-o societate modernă, în care fiecare face ceea ce vrea, fără vreo restricţie de ordin moral, social, religios etc. De fapt, clamarea acestei emancipări este o expresie mascată a imensei ipocrizii a vremurilor noastre. Copiii află mult prea devreme că au drepturi – nu şi obligaţii – , iar părinţilor li se repetă că nu sunt proprietarii copilului pe care l-au adus pe lume. Pe de o parte, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 16,3) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului aşază autoritatea de educare în mâinile părinţilor, întrucât părinţii iubesc, preiau responsabilitatea durabil şi sunt dispuşi să aducă în mod normal pentru copiii pe care i-au procreat. În primul protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului chiar se spune, la art. 2: „Statul trebuie să respecte în cadrul exercitării sarcinilor sale, preluate în domeniul educaţiei şi învăţământului, dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţământul conform convingerilor religioase şi de viziune asupra lumii a acestora”.
Pe de altă parte, formatorii de opinie omniprezenţi în mass media subminează, printr-o strategie bine pusă la punct şi axată, printre altele, pe selectarea şi difuzarea unor scene de violenţă domestică, exact această „autoritate de educare” a părinţilor. Desigur, nimeni nu spune, tare şi răspicat, că părinţii nu mai au nici un drept, nici o autoritate şi că nu mai merită respectul şi ascultarea propriilor copii. Dar zi de zi, oră de oră, canalele de televiziune transmit imagini mai „convingătoare” decât orice discurs tendenţios. O mamă îşi lasă copilul de câteva luni în grija surioarei de şase ani: a învăţat-o să schimbe scutece, să-l hrănească pe cel mic, să se joace cu el şi să-i poarte de grijă cât timp mama (fără soţ, nu se ştie unde-i soţul şi oricum nu contează, familiile monoparentale sunt „în trend”) lucrează pentru a aduce un ban în casă. Sugestia de iresponsabilitate a gestului este clară, mai ales că imaginile se mută de la această mamă la alta, care se întoarce de la magazinul sătesc şi-şi găseşte copiii, lăsaţi tot aşa, să aibă grijă unul de altul, şi casa în flăcări. Suntem departe de familia tradiţională, în care copiii se creşteau unul pe altul, în timp ce părinţii munceau pentru a le asigura cele necesare traiului. În familia modernă – deşi chiar şi conceptul de „familie” are tendinţa să devină un anacronism –, obiceiurile străvechi sunt sancţionate ca incorecte: copilul nu mai trebuie pus la muncă („muncă” însemnând să-şi facă patul, să-şi strângă lucrurile, să-şi facă temele etc., adică activităţi potrivite cu vârsta şi cu puterile lui), nu mai trebuie „exploatat” (cum se întâmplă dacă i se lasă în grijă, pentru câteva ore, fratele/sora) şi, în niciun caz, nu mai trebuie pedepsit pentru faptele sale. Copilul trebuie lăsat în voia lui, să facă ce vrea, să crească aşa cum vrea şi să devină ceea ce vrea, orice interdicţie însemnând grave atingeri aduse dezvoltării sale psihice armonioase. Părinţii actuali ar trebui să fie aidoma celor dintr-un banc străvechi: o mămică naşte un bebeluş şi bunica, emoţionată, întreabă la telefon care este sexul acestui bebe: îl lăsăm pe el să decidă, sună răspunsul.
În mare măsură, educaţia este subminată prin difuzarea continuă a atrocităţilor la care sunt supuşi copiii, înverşunarea şi multitudinea reportajelor pe această temă fiind egalată doar de cele cu accidente rutiere, violuri şi tâlhării; oricărui fleac i se dau proporţii cosmice, căci fleac este, de exemplu, faptul că un copil nu are camera lui, ci o împarte cu un frate mai mare. Dar dacă fleacul respectiv îl concertezi cu un caz de pedofilie, cu un abandon de nou-născut, cu un abuz parental, iar mass media nu osteneşte în căutarea şi prezentarea zilnică a acestor rele tratamente aplicate minorului, ajungi, cu sau fără voie, să crezi tot ceea ce vezi/citeşti şi să nu-ţi mai dai seama de scopul ascuns al acestei campanii. Căci este o campanie – împotriva părinţilor, s-ar crede, dar, de fapt, împotriva dreptului la educaţie în familie. Se sugerează că familia este incapabilă să-i educe pe cei mici, că cei şapte ani de-acasă sunt o poveste frumoasă, dar fără credibilitate, atâta vreme cât modelul oferit de familie nu merită să fie urmat. Şi se prezintă cazuri grave de descompunere a familiei contemporane, cu părinţi depravaţi, beţivi, bolnavi psihic, capabili să-şi abandoneze progeniturile pe stradă, în autobuz, la scara blocurilor, sau să-i vândă (pentru „organe”, pentru cerşit ori pentru prostituţie), sau să-i ucidă, la nervi ori beţie, sau… Cazurile particulare, prin prezentare încăpăţânată, dau senzaţia de situaţie generală, întocmai cum frecvenţa reportajelor cu reprezentanţi ai minorităţilor, capabili de orice, a creat iluzia că suntem o ţară de ţigani hoţi, beţivi, prostituaţi şi leneşi.
Educaţia în familie este subminată şi ar fi normal să i se ofere alternative: şcoala, biserica… Dar autoritatea şcolii este amputată – nu făţiş, prin legi, pentru că aceasta contravine normelor europene – iar biserica are alte treburi, printre ele nefiind inclusă educaţia temeinică a tinerilor. Orele de religie sunt un fel de compresă cu apă călduţă, pe o frunte înfierbântată, şi la fel de eficiente. Preoţii mai mult se fac că educă – şi că predau -, iar copiii nu se aleg decât cu… distracţia. Fiindcă este mare relaxare printre ei atunci când li se dau „teste” de tipul: „Tatăl tău este lovit de maşină. Ce faci? a. suni la 112. b. chemi un vecin. c. te rogi la Dumnezeu. Răspuns corect, c.”.
Într-o ţară sedusă de vraja formelor fără fond, este normal ca totul, inclusiv educaţia, să se facă superficial, haotic şi fără sens ori să pară numai că se face.
Iar scriitorii neamului, odinioară capabili să schimbe lucrurile, stau, şi se minunează, şi se vaită că nimeni nu le mai citeşte cărţile. Păi câţi mai ştiu şi câţi vor mai şti să citească în România?

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share