Spații culturale nr. 39 – Despre nimicuri, cu tristețe


E la modă să-ţi faci „selfie”, adică să te fotografiezi, aşa, de unul singur, cu telefonul – de preferinţă – şi apoi să-ţi postezi pe net, să-ţi „sharuieşti” (să-ţi împarţi) figura, pentru ca toţi prietenii, virtuali, desigur, să vadă cum arăţi când abia te-ai trezit, când abia ai ieşit din baie, când stai în faţa calculatorului şi te pregăteşti să vezi „selfiurile celorlalţi” etc. E simplu, comod, ieftin. În curând, fotografii „meseriaşi” vor da faliment, cui îi mai trebuie dovezi „pe hârtie”, capabile să reziste şi 100 de ani, cui îi mai surâde gestul demodat de a şterge praful de pe albume vechi, exilate în pod sau în pivniţă, cui, adică, îi mai pasă de trecut şi de viitor, când sloganul actual este „carpe diem”, gustă prezentul, bucură-te de el, fiindcă e tot ce ai şi tot ce contează?
Exista un înduioşător ritual al mersului la fotograf, de obicei cu familia, de obicei în zilele care se cereau sărbătorite, păstrate pentru un cândva nebulos: ţinutele, e drept, erau cam ţepene, uşor ridicole, ca şi fundalul cu peisaje din care nu lipseau munţii, izvoarele, marea, plajele, umbreluţele etc., ceea ce reprezenta un pas înainte faţă de acele prime cortine milimetric plisate, care constituiau decorul din spatele familiei – mama şi bunica pe scaune, tata şi bunicul în picioare, cu o mână în şold şi piciorul arcuit într-o mişcare îngheţată de dans, copiii în faţă cu fundele, buclele, rochiţele cu volane, pantalonaşii cu bretele şi, neapărat, cu mânuţele pe nişte cercuri şi mingi care să demonstreze că nici în fotografia de familie ei nu pot renunţa la joaca lor fericită. Ca mesele de Crăciun ori de Paşte, mersul la fotograf era o sărbătoare de familie, un prilej de a te bucura cu ai tăi, lângă ei, un mod de a opri timpul (şi cine nu visa la eternizarea clipei, la transformarea ei într-un bun personal, auriu, strălucitor, valoros ca o bijuterie pe care o porţi când şi când, la zile mari?).
Sigur, se va spune, fotografia digitală este un semn de modernitate, nu ne putem agăţa de trecut cu dinţii şi cu unghiile, când lumea pe care o cunoaştem preferă prezentul, efemerul, comoda navigare în superficial şi virtual; în plus, nu numai fotografiile au fost înlocuite cu variante digitale, ci şi cărţile, revistele, prietenii, familia etc. În curând, şi viaţa, în plinul ei, va deveni virtuală/digitală, ne vom închide corpul în eprubete şi-l vom despărţi de creier, cum prezic filmele SF: stimulat cumva, hrănit artificial, conectat cu alte creiere, creierul nostru va „funcţiona” într-un „matrix universe”, unde nimic nu durează, nimic nu rezistă, unde totul devine proteic. Asta da, viaţă „la maxx!”.
Reţelele de socializare gem sub povara unor fotografii făcute la repezeală, fără nicio valoare, de fapt, menite să trăiască, în cel mai bun caz, câteva zile, înainte de a fi „arhivate” şi făcute să dispară în imensul hău virtual: portrete (în prim-plan sau în plan general), poze de grup (în care sunt permise chiar şi poziţiile indecente, considerate, nu se ştie după ce criterii, drept amuzante, „haioase”, mărturii ale unei personalităţi dezinhibate), poze cu „celebrităţi” ale momentului, poze cu micul-dejun, cu prânzul şi cu cina, cu hăinuţele cumpărate din Mall, cu maşina (care se presupune că e a ta), cu telefonul/tableta/laptopul la care-ţi pierzi timpul, cu… Fireşte, nu trebuie uitate animalele de companie (mai ales pisici, căţei şi iepuraşi), buchetele de flori cu urări şi maxime celebre, care să le arate celorlalţi cât de mult te preocupă soarta umanităţii şi, evident, câtă înţelepciune ai dobândit prin copy-paste; toate acestea sunt la modă, înlocuiesc, cu succes, realitatea, devin, treptat, un mod de viaţă din care lipsesc părţi importante, cum ar fi; privirea lucidă înlăuntrul tău, autoevaluarea corectă, nevoia de dezvoltare personală reală etc.
„Selfieurile” creează dependenţă şi dau, pe deasupra, senzaţia că trăim într-o lume de narcisişti, în care ceilalţi sunt undeva, la câţiva metri de izvorul în care doar minunatul nostru chip se răsfrânge, spre deplina noastră încântare. Glumea cineva (suntem experţi în hazul de necaz, în râsu-plânsu, în tratarea „băşcălioasă” a liniei noastre ontologice) spunând că generaţia actuală este atât de dependentă de „selfie”, încât, dacă n-ar avea la îndemână telefonul, şi-ar face „selfie” în prima băltoacă întâlnită în cale. Fiindcă nu mai are la îndemână, precum Narcis în vechime, izvoare limpezi, ci dor oglinzi „aburite” (cu o vorbă a poetului Ion Mureşan), sau murdare, sau tulburi/deformatoare ale realităţii şi înlocuitoare ale ei în mod tragic, din păcate.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share