Spații culturale nr. 38 – ,,Rămâi sănătoasă, cucoană”…


Elita românească actuală, fie ea economică, politică ori culturală/ intelectuală, pare lipsită de vigoare, privită de publicul larg cu suspiciune, atinsă de mai multe boli fără leac, care o macină şi o fac ineficientă. Spunea Lucian Boia, în controversatul eseu „De ce este România altfel?” că această elită „este în cea mai mare parte creaţia comunismului”, lucru perfect adevărat, deşi am vrea cu toţii ca adevărul să fie altul; elita anterioară comunismului era într-adevăr mai restrânsă, dar i se acorda tot respectul cuvenit şi avea un cuvânt de spus. Sigur, şi vremurile erau altele, democraţia nu avea parfumul original din zilele noastre, iar atitudinea poporului faţă de carte şi faţă de omul cu carte nu era infestată de „libertatea de a trage cu puşca”, în numele dreptului la liberă exprimare.
Cunoaştem cu toţii momentele nefaste prin care a trecut elita românească în vremea comunismului: epurări, închisoare politică, asasinate, arderea cărţilor în piaţă publică etc.; puţini intelectuali s-au salvat, fugind peste graniţă şi luându-şi viaţa de la capăt. După ce-a îndepărtat pericolul reprezentat de oamenii de valoare ai patriei, comuniştii au simţit că au totuşi nevoie de o elită şi au creat-o: au creat profesori din tractorişti, după două-trei luni de şcolarizare forţată, au creat oameni politici din cizmari cu trei clase primare, au creat scriitori pe bandă rulantă, în acele şcoli de literatură în care, ce-i drept, au intrat nu numai cozi de topor, ci şi tineri cu talent, demni să aibă o altă soartă, dacă s-ar fi născut în alt timp şi în altă ţară; au creat comuniştii tot felul de falşi intelectuali şi oameni „de artă şi cultură”, prin hei-rup ca la Bumbeşti-Livezeni.
Prin urmare, are dreptate Lucian Boia: „Când se vor întreprinde cercetări sistematice cu privire la elita ieşită din comunism, se va putea fixa în detaliu punctul de plecare al fiecăruia dintre membrii săi; cert este că marea majoritate au avut un dosar bun, origine sănătoasă, cu alte cuvinte, proveneau din categoriile de jos ale societăţii, din acea jumătate a populaţiei României cufundată în sărăcie şi incultură”. Desigur, nu originea umilă contează: a doua generaţie încălţată ar fi putut, prin efort personal, să-şi depăşească condiţia; istoria ne prezintă suficiente exemple de personalităţi care nu s-au născut cu linguriţa de argint în gură, dar care, prin instrucţie şi educaţie, prin voinţă şi ambiţie au reuşit să ajungă în vârf şi, de acolo, să influenţeze mersul bun al societăţii în general. Că asemenea miracole nu prea am văzut la noi ţine de felul nostru de-a fi şi de-a ne înţelege destinul.
Elita românească actuală nu este neapărat ieşită din mahala, cel puţin nu în totalitate; dar este atât de eterogenă şi cu apucături atât de… balcanice, încât îndreptăţeşte zicala că poţi scoate un individ din mahala, dar greu, aproape imposibil este să scoţi mahalaua din individ. Avem economişti, avocaţi, ingineri, profesori etc. – fabricaţi, pe bandă rulantă, în universităţi particulare, de unde nu primesc diplomele dorite doar cei cu adevărat retardaţi; avem filosofi cu şcoală, dar implicaţi în scandaluri mărunte, incapabili să impună respect, bătuţi – ca rating şi autoritate, de „filosofi” de ultimă oră, cu mare priză la adolescenţi, şoferi şi coafeze. Până şi Tudor Chirilă ori, de ce nu, Dan Puric, ar putea strânge mai multe voturi („like-uri”) decât Andrei Pleşu ori Gabriel Liiceanu, poate şi pentru că reuşesc să pară sinceri şi interesaţi de problemele esenţiale ale umanităţii.
Intelectuali de rasă, născuţi în vechi familii boiereşti, educaţi, instruiţi, avem numai câţiva; ce facem cu ei? Mai nimic, îi privim cum se compromit/ se fac de râs, cum oscilează între dreapta şi stânga politică nu din convingere, ci în căutare de foloase materiale imediate, cum îngenunchiază în faţa vreunei târfuliţe ridicate în înalte funcţii de partid şi de stat prin protecţie şi pile, cum… Nu-i pune nimeni în fruntea bucatelor, fiindcă mahalaua este circumspectă în faţa valorilor; tot ce iese din mintea omului este tratat cu neîncredere, o carte, de exemplu, va fi întotdeauna mai puţin apreciată decât un şurub bine făcut, iar un oier care clădeşte biserici va părea mai important, în ochii populaţiei, decât scriitor român nominalizat la premiul Nobel. Personalităţile momentului nu se bucură de respect: sunt invidiate şi aşteptate să greşească şi, în aceste condiţii, e greu de spus că ar putea schimba vreodată mersul nostru din rău în mai rău.
Chiar eterogenă, ieşită în mare parte din mahala, nesigură pe ea şi de direcţia în care trebuie să meargă, elita românească ar putea părăsi câmpul lui „a fi” şi „a avea”, pentru a trece la acţiune. Ar fi timpul să se trezească pentru că, iată, vine din urmă altă „elită”: maneliştii, băieţii de club şcoliţi la Oxford pe bani scoşi de tăticii lor din economia subterană, piţipoancele, amantele fără creier, dar cu glorie, ale vip-urilor, precum şi mulţi alţii, solidari, iubiţi de populaţie şi capabili să strice tot ce-a mai rămas bun în educaţia tinerilor de astăzi. 
Lipsa de solidaritate a elitei româneşti este vizibilă mai ales atunci când se pune problema recompenselor: premiile decernate la noi sunt mai mereu contestate, juriul este bălăcărit public, iar nefericitul care a primit un important premiu naţional/internaţional este minimalizat, i se caută – şi i se găsesc – bube în cap, la noi rufele se spală în public, acuzaţiile vizează, uneori, până şi laptele pe care l-a supt premiantul, spre marea distracţie a mahalalei. În asemenea momente, chiar că îţi vine să-i spui patriei: „Rămâi sănătoasă, cucoană,/ Că-mi iau geamantanul şi plec”…

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share