Căruța cu virgule – Crima instituționalizată


Constituţia României garantează cetăţenilor ei dreptul la viaţă, la asistenţă medicală gratuită şi tratament egal pentru toţi. Asta scrie în ceea ce ar trebui să fie un fel de ,,tablă a legilor” unui stat democratic, normal, sănătos.
În realitate, teoria este contrazisă flagrant. Şi nu numai la acest capitol. O simţim cu toţii în fiecare zi, în fiecare oră. Şi atunci ne putem întreba în mod legitim:,,Ce rol mai are statul?” Pentru faptul că cetăţenii ţării încalcă legea, aceeaşi carte spune că există mijloace de pedepsire a acestora. Se poate ajunge până la restrângerea unor drepturi şi libertăţi, în cazul unui sinistru, a unei situaţii excepţionale care pune în pericol securitatea naţională. Nu mai discut despre interpretarea acestui ultim paragraf din Constituţie, în contextul actual în care este invocat. Dar sper din tot sufletul că nu se referă la restrângerea dreptului la viaţă. Ştim cu toţii că în sistemul medical este o sărăcie cruntă, un haos pe toate palierele. De la organizare şi până la dotare, situaţia spitalelor româneşti este tragică. Ca o consecinţă, s-au înmulţit cazurile de decese din cauze aparent banale. Alungaţi din ţară de condiţiile sociale şi salariale mizere, unii medici români au plecat în alte ţări. Ceilalţi rămaşi însă, încalcă acel ,,jurământ al lui Hypocrate”. Poate din indiferenţă, neputinţă, blazare sau frustrare, aceştia pun într-o lumină sumbră pe toţi din breaslă. Perspectiva de a ajunge astăzi într-un spital din România este mai teribilă decât boala însăşi, oricare ar fi ea. Şi dacă n-ar fi de-a dreptul tragic, poate că ne-am amuza pe această temă. Nu cred că acei oameni care au trecut prin calvarul unei internări în spital pot spune acelaşi lucru. Pentru că în astfel de cazuri, dincolo de orice reţete, tratamente şi intervenţii chirurgicale, se pare că tot selecţia naturală a speciilor acţionează şi în cazul speciei umane. Ca şi în lumea animală, cel mai puternic rezistă. Cel care are o zestre genetică sănătoasă, nişte gene de supravieţuitor, dar mai ales un noroc orb (nu chior!), acela va putea spera că iese viu dintr-un spital din România. Pe această temă se poate face chiar un ghid de supravieţuire urbană. Şi revenind la ce spuneam mai sus, ne întrebăm dacă nu cumva statul practică această metodă a selecţiei naturale pentru a-şi alege viitorii plătitori de taxe. Mai puţini dar mai puternici, bine făcuţi şi rezistenţi la boli. Mă întreb dacă nu reprezintă acest fenomen o altă încălcare a Constituţiei (a câta oare?) pentru care statul ar putea fi acuzat de genocid împotriva propriilor cetăţeni. În concluzie, cine-l poate pedepsi pe el, Statul, pentru asta? Legile, egalitatea cetăţenilor în faţa lor, sunt aşadar, doar vorbe goale. Ele nu se aplică statului însuşi, instituţiilor lui. Şi atunci ne putem întreba firesc dacă nu cumva, această organizare sub formă instituţionalizată în toate formele ei nu devine o utopie? De multe ori, protestele oamenilor în apărarea unor drepturi legitime, sau tocmai împotriva acestor instituţionalizări excesive a personalităţii umane, au fost etichetate ca anarhie. Strigătele de deznădejde şi revolta au fost încadrate la ,,provocarea de dezordine socială” sau infracţiuni. Şi dacă statul ia unele măsuri, pot ele să înlocuiască cumva moartea unui semen de-al nostru, cu atât mai mult a unui copil? Şi atunci, când printre lacrimi de deznădejde şi disperare oamenii strigă: ,,Criminalilor!”, pot fi ei acuzaţi de ,,ofensă adusă autorităţilor statului”? Şi mai tragic e că aceste lucruri au devenit o obişnuinţă, simple fapte de viaţă şi moarte pentru care nu se mai revoltă pe nimeni, cum ar fi normal. Având în vedere situaţia actuală de la toate nivelele şi în special din sistemul sanitar, cred că putem spune fără teama de a greşi că statul este azi un exponent al crimei organizate. Organizate instituţional… Super-optimiştii vor spune că totuşi nu-i chiar aşa rău, iar super-pesimiştii vor spune că se poate şi mai rău. Şi într-un caz şi în altul, adevărul e unul tragic care depăşeşte acele simple enunţuri dintr-o carte numită Constituţie.
În mod cinic se foloseşte pretextul acestei închipuiri numită criză, pentru a justifica astfel de tragedii. Părerea mea e că, dacă e să acceptăm ideea unei crize, atunci să fim cu toţii de acord că suntem într-o criză a umanităţii în toate formele ei. Cu toţii suntem bonavi de indiferenţă, ignoranţă şi rătăcire. Din păcate aceste boli se cronicizează şi riscă să devină incurabile în viaţa noastră ca supravieţuitor în jungla numită România.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share