Pe urmele… Facebook-ului – Protofilie


Adâncitele mele excavații în ceilalți m-au readus înlăuntruri, o singură rostire m-a aruncat la hotarul începuturilor.
A murit nea Boțocan, un ins șters pe-o linie scurtă, sub suta de metri, atât cât puteau duce bietele lui picioare cu beteșug pierdut hăt, într-o altă viață, un itinerar numai bun pentru o carte de familie încuiată pe-o ulicioară, exibată până la trei, punctele cardinale ale fericirii supreme. Muzica lui? Toarcerea pistoanelor, fanfare de cai înhămați la trapul manivelei-baghetă, asudați de uleiuri încinse, suflând anevoie în valvele galeriilor de fontă, anunțând alaiuri de fumuri nobile admirative spre gloria traiului în sferele hipnotice ale lămpilor ce-atârnă de-un chip ilar, isonul viselor ștrengare ce luau minutele drept artă și bancul de partitură solistică magistrală, primind palme ca arvună pentru repetiția generală de la matineul paznicilor de noapte. O filă de motor, una albă, rânduri de prânzire, cuvintele soioase din lavete, un index aritmetic optzecist la care autorul a pus beat de nemurire punct. Un sorocit la ochii dulci ai muzelor, aruncați doar lui, desferecătorul de porți de rai, cerberul-șofer….
Și când din om se scurge seul cărnurilor pline, magaziile feștilelor se-ntorc în clopot, funiile se usucă de lumină și tămâie ultima ardere internă, hergheliile putere se culcă pe-un pat de ceară, iar preapuținul se lasă dus în zăbala amintirilor. Blajinul stă și-și ascultă terța murmurând căi iuliene, fredonând arpegiile lui dor și fag, lui mie nealterat, lui rex din împărăția copilăriei, lui solfegiu-asfalt și praf de fundătură, lui la culcare, lui sine pribeag dincolo de orizontul lacrimei. Și când din os se fluieră a încetare te-așezi pe-un gând de autobuz, pe-o ușă batantă de intrare, apuci cu degete neterminate un loc cu vedere la șosea, o bășică de rupt în gol gardurile vecine….
Nu-i de mirare că istoriile stau deja scrise, arhivari conștiincioși te au în evidență, sârgul lor, clacă în dauna ștatelor de plată, certifică diploma de ființă rațională, de locuitor al planetei zi și satelitului noapte. Numele, prenumele, mama, tata, amiezile din anforele lui nea Mustață, antrenor de feți de gazon, zeii-oți ai spațiilor locative, traficului urban, haznalelor și șerpilor intrinseci de apă, adepții sloganului ,,Un oraș ca al nostru la nimeni să nu fie. Hrăniți-vă cu gaz lampant!”, precauții cu atestat de Podgoria și lucrare practică de examen în India, Mongolia și Pakistan, insidioase căi cerebelice pentru întrebări de neam și bunăstare, petrachisme, de-ale glodului ocular și bunicilor maxilare în urnă. Nimic nebifat, totul înseriat, etichetat, nimic parnasian, totul vulgar de terestru, rupestru.
A nemirare dorm lângă catafalcul sporturilor casnice purtătorii de drapel. Înstelat, cu azururi și creangă de soare, în rouge-ul buzelor topite-n nectar plasmatic s-a rușinat în zadar, se-nalță zmeu spre poftele-i de aur. Memorialul plăcerii zace-n pușcării la periferia eticii, solul și subsolul european au mințile mai scurte c-un prunc de deceniu. Aluvionarul Drăgulescu se primenește, păcătosul s-a rebotezat după imn: ,,Trezește-te, bărbate!” Onoarea lui se spală-n gimnastica masculină, a ei în veci!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share