Spații culturale nr. 36. – Rolul poetului


Nu ne mai îndoim că societatea contemporană este bolnavă; cutia Pandorei, ca să revenim la o metaforă antică, a rămas deschisă şi din ea s-au revărsat, de-a lungul mileniilor, toate cele ce transformă lumea într-un infern. Nici un salvator, nici un erou, nici un zeu nu s-a ivit să adune şi să pună din nou sub cheie ororile împrăştiate. Se credea, într-o vreme, că Poetul este singurul capabil să cureţe, precum Heracles odinioară, noile grajduri ale lui Augias, în care a fost preschimbată lumea. Şi a fost o perioadă în care Poetul s-a dovedit un luptător, un purtător de făclie, un salvator din tenebre, un glas al cetăţii etc., versurile lui având rolul de a purifica, de a emoţiona, însufleţi, înflăcăra ş.a.m.d minţile şi inimile, în speranţa că, prin artă, omul poate fi schimbat. S-ar putea spune multe lucruri despre menirea Poetului şi a poeziei şi chiar s-au spus şi s-au scris multe, tomuri întregi de arte poetice veneau să explice şi să convingă cititorul/consumatorul că frumosul, binele, adevărul, echilibrul, armonia sunt virtuţi ce trec din poem direct în spiritul cetitorului, îl îmbogăţesc şi-l modelează, îl plasează deasupra materiei şi-l apropie de divinitate.
Din păcate, toate aceste lucruri frumoase, bine spuse şi gândite cândva, se dovedesc astăzi simple vorbe, de care orice consumator de kitsch poate râde în voie şi chiar o face, la adăpostul contului din bancă, al maşinii scumpe, al vilelor de la munte sau de la mare, al afacerii mai mult sau mai puţin oneroase, al lanţului gros de care ditamai crucea de aur atârnă până la burtă, şi, bineînţeles, la adăpostul donaţiilor făloase şi făcute neapărat în prezenţa cât mai multor reporteri TV.
Se scrie mult, se citeşte puţin, iată un adevăr descurajant, care explică tot mai desele declaraţii de retragere (uneori cu torţe, lampioane ori numai scântei) din lumea artistică a creatorilor de frumos; „mă bate gândul să renunţ la scris” – citim sau auzim aceasta atât de des şi uneori chiar credem şi ne înspăimântăm, fiindcă o bună parte dintre noi, cei care nu suntem consumatorii de kitsch mai sus pomeniţi, nu ne putem imagina o lume fără poeţi şi fără poezie autentică; iar cei care renunţă nu sunt versificatorii de duzină, clienţii fideli ai barurilor, scrietorii de vagoane, într-un cuvânt, grafomanii/veleitarii; nu, declaraţiile acestea se aud din grădina celor înzestraţi, dar învinşi în strădania lor de a-şi cultiva voltairean această grădină. Chiar dacă ameninţarea este, de fapt, izvorâtă dintr-o retorică a deznădejdii, ea trebuie luată în serios, fiindcă o lume fără poeţi ar fi ca un spital fără doctori. Spunea Ion Mureşan într-un interviu că, atunci când societatea este bolnavă, organismul ei secretă poeţi, care au rolul de a vindeca, anihila infecţia, prin ceea ce scriu. Din păcate, cancerul acestei lumi nu este o banală răceală şi nu poate fi învins cu anticorpi; poezia, atunci când este citită şi înţeleasă, poate fi cel mult un paliativ, iar Poetul, chiar presupunând că ar avea precizia şi răceala unui chirurg, tot n-ar reuşi să fie mai eficient decât vraciul satului, cel care se mulţumeşte să vindece babele din trei case vecine. Poetul nu mai este citit, ascultat, urmat pe drumul pe care îl deschide nu numai pentru că lumea este bolnavă de superficialitate, prostie şi stres, ci şi pentru că el însuşi nu mai ştie cum să se facă ascultat, nu ştie să umple stadioanele, cum făcea odinioară Adrian Păunescu, nu are comportament scandalos, cum au cei care devin „vedete pe sticlă”, într-un cuvânt, nu se potriveşte cu idealul uman al consumatorilor de şaorma şi bere la pet. Nu faci scandal, nu exişti, aşa că Poetul nu există. Nu există, dar scrie, ne-o spun revistele literare care sunt şi ele aproape de moartea în dureri, ne-o spun câteva emisiuni răzleţite de turmă, câteva festivaluri şi, în mod neaşteptat, unele manuale de Limba şi literatura română. Sigur, contează şi ce fel de poezie se scrie, românul, prin definiţie „născut poet”, se ia în serios chiar şi atunci când este total lipsit de talent, dar scrie mult şi prost, dând o mână de ajutor inflaţiei de falsuri şi gogomănii care pun într-o lumină ridicolă actul de creaţie. Poetul autentic n-are cum să preia atribuţiile psihiatrului de serviciu, el nu este terapeut şi nu se poate ocupa de bolile veacului; cuvântul lui nu mai este înţeles, pentru că simplismul corporatist, educaţia sumară, lipsa de lectură şi, în general, de instrucţie, consumul abundent de subproduse culturale etc. au creat o societate populată cu indivizi reduşi la cerinţele de bază ale supravieţuirii: hrană, muncă şi somn. Din când în când, câte puţin circ, pentru crearea iluziei de libertate şi distracţie.
Dacă poetul şi-ar dori să fie medicul acestei lumi, ar trebui ca el, cel dintâi, să se imunizeze preventiv, numai că, din păcate, nici măcar Dumnezeu nu poate crea vaccinuri împotriva nenorocirilor care au fost scoase din cutia Pandorei. Izolarea regală în turnul de fildeş nu mai impresionează turma; ea va clefăi în continuare hamburgeri, va lălăi manele şi se va lăsa anesteziată de ştirile cu morţi, violuri şi tâlhării dintr-o lume de morţi, de violatori, de hoţi şi de tâlhari. Renunţă la scris un Poet? Se izolează, se pedepseşte, se sacrifică pentru păcatele lui şi ale lumii? Să fie sănătos, râde mahalaua, să fie sănătos în naivitatea lui de amărât care n-a aflat că plasticul şi lumea virtuală au învins toate cărţile, toate visele, toate iluziile lui.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share