Spații culturale nr. 36 – Râmnic, mon amour!…


A murit şi domnul Şerbănescu, bietul de el!
Circula, după evenimentele din decembrie, o poveste conform căreia ar fi fost deţinut politic în câteva închisori comuniste; acolo i s-ar fi şubrezit sănătatea, precum şi perspectiva asupra lumii. L-am cunoscut prea puţin: veşnic înfofolit, de parcă n-ar fi reuşit, nici în miezul verii, să scape de frigul din carceră, flămând (pe la reuniunile „mondene” la care participa, de cele mai multe ori neinvitat, privea cu ochi lacomi măsuţele de protocol, deşi întotdeauna se sătura cu doi-trei biscuiţi şi cu un pahar cu apă) şi, mai ales, dornic de comunicare. Nu povestea nimic din ceea ce i s-a întâmplat în detenţie, de parcă trecuse vântul prin mintea lui şi-i măturase toate amintirile sinistre: nu povestea despre închisoare, dar era pe faţa lui atâta suferinţă, încât cuvintele chiar că păreau de prisos; vorbea, în schimb, despre artă, întotdeauna la superlativ, iar vocabularul lui părea măturat de acelaşi vânt al uitării, astfel că avea în el numai cuvinte care-şi pierduseră toate sensurile ironice, polemice, critice etc.; nu trebuia să fii expert ca să detectezi aici teama de a fi respins, marginalizat, îndepărtat, teamă care-i ruina orice tentativă de a fi strălucitor în conversaţie.
Într-o vreme, când începea să se ridice de pe scaun, pe la lansările de carte, asistenţa ofta neputincioasă ori, de cele mai multe ori, plictisită: întâi, pentru că ridicarea de pe scaun era aşa de înceată, încât trupul, înalt şi scheletic, părea că nu se mai termină, apoi, pentru că urma un inevitabil poem eroico-religios, cu rime copilăreşti, dar citit cu însufleţire într-o sală mai degrabă ostilă şi rareori amuzată. Mărturisesc că, deşi păstram un aer calm (şi resemnat), niciodată n-am reuşit să fiu atentă la mai mult de trei versuri din „epopeea” scoasă din buzunarul larg şi adânc al domnului Şerbănescu. Dacă nu mă apuca somnul, reuşeam, cumva, să-mi mut gândul în altă parte, nu din lipsă de respect pentru autor, ci dintr-un mecanism de autoapărare: lucrurile stângace, improvizaţiile, eşecul celorlalţi sunt deprimante, distrugătoare ale armoniei noastre interioare.
Acum privesc în urmă şi-mi pare rău: şi pentru ochiul critic ce măsura hainele ponosite, şi pentru urechea care nu voia să audă versurile şchioape, şi pentru mâna care nu s-a ridicat niciodată să-l mângâie pe bătrânul supravieţuitor al iadului din puşcăriile comuniste. Îmi spunea cineva că, nici după întoarcerea în oraş, domnul Şerbănescu n-a scăpat de iad, doar că l-a înlocuit pe cel din puşcărie cu unul domestic, în care nu mai lua bătăi de la gardieni, ci de la propriul fiu. Nu ştiu dacă este adevărat. Dar, dacă aşa s-a întâmplat, nici că putem găsi o mai bună dovadă că lumea noastră cea de toate zilele s-a întors pe dos, că şi-a dinamitat valorile morale şi, în ultimă instanţă, că-şi merită condamnarea la dispariţie.
Acum nu mai pot face nimic pentru domnul Şerbănescu, sărmanul nostru profesor de desen, care, ca şi Bacovia odinioară, cânta la vioară şi privea cu spaimă orice amurg. Poate doar să aprind un gând, o lumânare, o lacrimă dintr-un mult prea târziu.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share