Spații culturale nr. 35 – Unde fugim de-acasă?…


Trăim în vremuri sumbre, de kitsch şi impostură, precare economic, nesigure social, alunecoase politic; cel puţin, aşa se înţelege din bocetele individuale sau corale, pe care ni le servesc prin mass media tot felul de personalităţi ale momentului, organizaţii umanitare, sindicate, partide (de obicei, aflate în opoziţie), ori simpli cetăţeni strânşi laolaltă în mijloacele de transport în comun, în sălile de aşteptare ale spitalelor, sau ale primăriilor, sau… şi intervievaţi de reporteri mai interesaţi de ratingul emisiunii lor decât de starea reală a naţiunii.
Toţi ne plângem, de fapt. Mai ales cei şcoliţi, învinşi, în această perioadă, de invazia mahalalei în funcţii la care n-ar fi trebuit să aibă nici măcar dreptul să viseze. Ceea ce doare, în primul rând, este lipsa de educaţie. De acolo pornesc toate necazurile – cel puţin aşa se crede – şi vina, neapărat, trebuie aruncată în cârca şcolii. În concepţia cvasiunanim acceptată, învăţătorii şi profesorii nu-şi fac meseria, nu se preocupă, nu sunt eficienţi, n-au autoritate, sunt corupţi, şpăgari şi slab pregătiţi etc. La cremenal cu ei! – ar spune un personaj de-al mereu actualului nostru Caragiale. Sigur, se mai aud şi voci care încearcă să direcţioneze această furie colectivă (şi atent monitorizată ce cei care au un oarece interes în acest sens) spre zone mai sensibile – inspectoratele şcolare, ministerul educaţiei, guvernul… Că, nu-i aşa, de acolo vin deciziile proaste şi toate necazurile tinerei generaţii (ale viitorului „de aur” al ţării!) de acolo izvorăsc, din incompetenţa celor care se ocupă cu „implementarea” strategiilor educaţionale şi nu numai.
Nu cred, ca să reiau o afirmaţie a domnului profesor dr. Constantin Cucoş, că printr-un decret, acolo, se pot desfiinţa, dintr-un condei, incultura şi impostura, kitschul şi subproducţia culturală. În afară de faptul că nici un guvern/parlament/minister român nu s-ar gândi în vecii vecilor să facă aşa ceva, cetăţenii înşişi, inspiraţi de felul cum democraţiile occidentale tratează problema libertăţii de exprimare, ar urla spre toate punctele cardinale şi pe la uşile tuturor ONG-urilor internaţionale despre practicarea cenzurii la noi… N-ar conta că ar fi interzise producţiile cinematografice, revistele, cărţile, talkshow-urile etc. licenţioase, lipsite de orice valoare, distrugătoare de limbă românească, de moral şi prinţip (da, domnule Caragiale). După ce-am trecut prin atâtea decenii de cenzură dureroasă, era inevitabil să cădem în cealaltă extremă şi să considerăm că oricine are dreptul să spună ceea ce vrea el, noi, ceilalţi, ascultătorii, neavând dreptul să protestăm şi să cerem luarea de măsuri de restricţionare a accesului tuturor imbecililor semianalfabeţi în emisiuni radio TV, pe scenă, în staff-ul revistelor care cad în mâna/sub ochii tinerilor, în uniuni de creaţie, în conducerea direcţiilor pentru cultură, culte şi patrimoniu, în comisiile parlamentare „de specialitate” ş.a.m.d. Întrebări de genul „cine te pune să asculţi/să citeşti/să priveşti?” nu-şi au rostul nici atunci când ne aflăm în spaţiu privat, nici atunci când ne aflăm în cel public. Sigur, plăteşti, de exemplu, pentru 50 de posturi la televiziunea prin cablu, aşa că ar trebui să ai de unde alege: telecomanda te ajută să sari peste manele, peste emisiunile cu blonde proaste, cu traseiste, cu nurori care se bat cu soacrele, cu cretini dispuşi să lingă parchetul studioului de televiziune pentru câţiva bănuţi în cont, cu preoţi care fac sfeştanii în direct la vile şi maşini, peste… şi peste… De fapt, ar trebui să sari cam peste toate, nici un canal de televiziune nu pare a fi capabil să ofere ceva decent, fără pericol pentru educaţia copiilor tăi; şi atunci, ţie, plătitorului pentru libera şi dezmăţata libertate de exprimare a tuturor pastramagiilor, cine-ţi apără drepturile? A fost un exemplu din miile posibile. Ca să te aperi şi să-ţi protejezi şi familia, în egală măsură, ar trebui să tai de pe listă televizorul, radioul, ziarele şi revistele, ieşitul pe stradă, la restaurant, intrarea în sălile de teatru şi de concert, pe stadioane, în parcuri… Să te încui în casă, să-ţi izolezi fonic locuinţa ori să fugi undeva, în pustietate, nu, nu la mănăstire, că şi acolo a pătruns tehnica modernă cu alaiul ei de kitschuri, nici în păduri, că sunt pline de grătare şi boxe cu „of, viaţa mea!”. Nici la munte, nici la mare, şi atunci, unde fugim de-acasă? – cum ar zice, dacă ar mai fi printre noi, Marin Sorescu.
Ei bine, nici fuga nu este o soluţie, aşa cum nici decretele, nici legile, nici alte gesturi birocratice bune de exersat în campanii electorale nu sunt. E limpede că avem nevoie de educaţie şi că trebuie descurajat consumul de subproducţii culturale. E limpede că trebuie să ne oprim, să stăm puţin pe gânduri şi apoi, dacă Dumnezeu şi conştiinţa ne ajută, să trecem la făcut curăţenie. De sus în jos sau invers, de la dreapta spre stânga sau invers, oricum, numai s-o facem, altminteri murim sufocaţi, la grămadă, buni şi răi, proşti şi deştepţi, cinstiţi şi lichele…

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share