Spații culturale nr. 35 – Nu-mi place


Sunt momente când fiţele pe care le văd la televizor mi se par insuportabile. Sigur, am la îndemână telecomanda şi pot schimba de urgenţă canalul, pot căuta ceva serios şi decent, numai că, de obicei, nu găsesc. Cam aceleaşi fiţe, mofturi, aere ne sunt oferite de toate posturile – mai mult sau mai puţin naţionale – de televiziune. Cum nu renunţ uşor la ceea ce mi-am propus, adică să mai iau, din când în când, contact cu realitatea acestei Românii în care trăim, mă încăpăţânez să observ, să înţeleg, să am răbdare cu tinerii şi, mai ales, cu tinerele care încearcă, aşa cum se pricep mai bine sau aşa cum au văzut la alţii, să se impună, să fie cunoscuţi, să ajungă / să devină ceva.
O emisiune cum este cea numită „Cireaşa de pe tort” n-ar trebui să fie un prilej de indignare. În definitiv, are ca scop educarea – prin practică -, socializarea, dezvoltarea deprinderii de a acţiona „în văzul lumii” şi sub atenta supraveghere a camerelor de filmat, formarea gustului ales şi, totodată, oferirea de experienţe culinare rafinate. Cumperi, găteşti, oferi celorlalţi patru din grup ceea ce ai gătit, primeşti note şi, dacă lucrurile merg bine, eşti recompensat cu placheta de „gazdă perfectă”, pe lângă faptul că devii cunoscut de marea masă a gospodinelor devoratoare de astfel de divertismente la cratiţă. Nimic rău până aici.
Dar ce te faci când blonda Sonia (habar n-am cine este şi de unde-a apărut) consideră că a găti, a sta în bucătărie şi, în ultimă instanţă, a servi la masă este sub demnitatea ei? Gătitul e vulgar, să-l lăsăm proastelor, să miroasă ele a sosuri şi a cuptor încins, blondele deştepte angajează bucătar, ospătari etc. şi-şi transformă prestaţia în sclifoseală, trişând în văzul tuturor şi, în final, considerându-se „supermişto” gazde.
Soniei şi tuturor duduiţelor de teapa ei nu le-a spus nimeni că şi gastronomia poate fi o artă, că poate demonstra, mai bine decât rochia de firmă, poşeta Vuitton şi kitschurile cu cristale Svarowski, inteligenţa, îndemânarea, imaginaţia, simţul estetic şi acel savoir-faire nelipsit omului de lume, cu educaţie şi bun-gust; poate că, de aceea, în decursul istoriei, am avut nenumăraţi gurmanzi, dar şi gurmeţi, din rândul marilor personalităţi literare, politice etc. ale lumii.
Sonia ca Sonia, dar domnişoara Ramona, cunoscută publicului îndeosebi prin scandalurile provocate de celebra ei soră, m-a făcut să-mi pierd răbdarea mai repede decât mi se întâmplă de obicei. Am suportat nazurile prosteşti de la hipermarket, dispreţul cu care căuta numai chestii cosmopolite- camembert, mascarpone, prosciuto etc., strâmbând din nas la tot ceea ce nu avea rezonanţă occidentală; salata – neapărat „baby”, uleiul – numai de măsline şi extravirgin, roşiile „cherry” şi aşa mai departe, cu menţiunea că, pentru fiecare produs cumpărat, era necesară o întreagă desfăşurare de forţe aliate printre rafturi. Toată lumea prezentă în acel moment la cumpărături a aflat ce „vedetă” a coborât printre muritori şi s-a simţit obligată să dea o mână de ajutor: un tânăr a sugerat că muşchiul de viţel poate fi înlocuit cu antricot (Ramona şi-a dat ochii peste cap în faţa unei asemenea prostii); alt tânăr a condus-o la standul cu carne de vită şi i-a arătat care este muşchiuleţul; altcineva a sfătuit-o ce vin să cumpere, o doamnă i-a spus care-i diferenţa dintre mărar şi pătrunjel şi tot aşa. Am schimbat canalul preţ de câteva minute, până când am considerat că tânăra a isprăvit de făcut cumpărăturile pentru grupul din care făcea parte şi între care, aşa, ca să se ştie, îi putusem remarca pe Ion Dichiseanu (într-o stare de lejeră turmentare, care-l făcea asemănător, la modul simpatic, cu Păstorel Teodoreanu) şi pe Adrian Păduraru (frumuşelul din „Declaraţie de dragoste”, unul dintre puţinele filme de succes din vremea lui Ceauşescu).
Când am revenit la „Cireaşa de pe tort”, Ramona se deghizase deja în bucătăreasă (hălăţel, şorţuleţ şi accesorii) şi se pisicea în faţa bucătarului italian de la un restaurant unde diva afirma că se simte „ca acasă”, fiindcă, mai mult decât nobilul ei apartament, închis publicului necizelat, restaurantul acela era cea mai bună variantă pentru petrecerea unei seri de participantă la un concurs de gătit. Am suportat pisiceala cam un sfert de oră şi am schimbat definitiv canalul în momentul când marea gazdă a serii a început să facă sorbeto cu bucătarul italian îmbrăţişând-o pe la spate şi executând, cu mâna ei în mâna lui, mişcări circulare în bolul cu îngheţată, frunze de mentă şi alte farafastâcuri. Filme siropoase cu Ea gătind în braţele lui am mai văzut, în primul an după revoluţie, când mă uitam, disperată şi lacomă, la toate gunoaiele, sătulă de cenuşiul epocii de aur. Nu sunt scene pe care să le vezi totuşi de două ori. Aşa că, dacă mă întrebaţi cum s-a descurcat Ramona cu invitaţii ei, cine le-a servit fructele de mare, viţelul la cuptor cu legume şi sorbeto, mărturisesc sincer că nu ştiu. Nu ştiu nici cum s-au simţit cei doi actori (mai aveau alături două piţipoance, dar ele nu contează) în compania prostituatei de lux cu aere de „gazdă perfectă”. Nu ştiu nici ce note a primit, dar eu, ca şi Horia Vîrlan şi poate mai mult decât el, aş fi dat-o afară din concurs. În definitiv, n-a obligat-o nimeni să se înscrie şi nici nu trebuia să fie prezentă acolo, atâta vreme cât nu ştie nici să cureţe o ceapă.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share