Spații culturale nr. 34 – Râmnic, mon amour!


Dimineţile sunt banale. Cuminţi. Fără vlagă. Mai latră câte un câine – de prin curţile oamenilor, că cei de pe stradă sunt fericiţi în adăpostul nou creat -, mai cotcodăceşte câte o găină, mai anunţă câte un cocoş că undeva, ascuns sub tavanul cenuşiu de nori, a răsărit soarele. Pe străzi, ici şi colo, câte-un adormit cu mătura în mână, câte-un navetist trezit prea târziu, câte-o dubiţă albă care aprovizionează magazinele de la doi paşi ori cele câteva supermarketuri care supravieţuiesc prin ele ştiu ce minune. Dacă n-ar fi cele câteva cartiere cu blocuri, te-ai crede undeva, la ţară, în sânul vergin al naturii: o spun până şi vrăbiile, aruncate cu pumnul pe asfaltul gri, ca nişte seminţe care-au uitat să încolţească, o spun şi graurii, şi cele câteva rândunici, ori ciocârlii… ba, până şi privighetoarea care-şi trage sufletul în copacii de peste drum, ameţită de lumina lăptoasă a începutului de zi.
Dimineţile sunt banale în orice târg de provincie, adică în acel loc în care nu se întâmplă mai nimic, niciodată. Singurele „evenimente” par să fie înmormântările, din ce în ce mai dese şi cu oameni din ce în ce mai tineri. „S-au îmbătat în bar, pe la unu noaptea, şi s-au tăiat”, se aude prin târg. „Elev de liceu, săracul, avea toată viaţa înainte, ce l-o fi scos din casă la ora aia, să se pună în gură c-un dement? Acum, de, nebunul e la balamuc, dar copilul putrezeşte, că nu mă putea lua Dumnezeu pe mine în locul lui…”. Şi discuţiile de la colţul străzii, din piaţă, din cimitir, au acelaşi subiect: „E plină lumea de nebuni, auzi, să-şi omoare concubina şi fetiţele, ce vină aveau ele, că bine zice Proteveul, suntem un neam de tâmpiţi şi de criminali” sau „Era bolnav, săracul, cancerul îi caută pe cei mai tineri, s-a săturat de bătrâni”…
Oraşul naşte puţini tineri şi are grijă de ei cum poate, dându-le ceea ce părinţii lor nu prea au avut: libertatea de a face orice, oricând, oricum. Nu se miră nimeni când, după miezul nopţii, grupuri mici şi zgomotoase acoperă centrul cu un covor gros din coji de seminţe şi peturi în care-au fost băuturi ieftine şi proaste; nu se mai miră nimeni când prima repriză de somn a locuitorilor paşnici este întreruptă de boxele maşinilor second hand; nu mai cârcoteşte nimeni pe seama excesului de manele şi viteză, adică pe seama distracţiei de amărât tânăr incult, care crede că-şi depăşeşte condiţia şi trăieşte „la maxx”. Nu se mai miră nimeni când elevii de liceu, în dimineaţa absolvirii, colindă uliţele în convoi de maşini împodobite cu baloane, ursuleţi de pluş gata smotociţi şi flori pălite: urletele, înjurăturile, muzica proastă, ţinuta de stadion peste care, ca o glumă, sunt aşezate toca şi pelerina de inspiraţie occidentală par a fi acceptate cu resemnarea omului care nu mai aşteaptă nimic bun, de la nimeni.
Tinerii profită. Cresc, se duc la liceu ca să aibă unde pleca de acasă, nu învaţă nimic şi visează să-şi părăsească părinţii, oraşul, ţara, cât mai curând. „Să ne purtăm frumos cu ei, vor fi plătitorii noştri de pensie”, mai şopteşte câte-un naiv. „Sau ăia care ne vor alege azilul”, crede altul c-a făcut o glumă.
Dimineţile sunt banale pentru că nici un tânăr nu mai râde la ele, nu le mai priveşte ca pe un miracol, ca pe un dar de la Dumnezeu. „Băi, să-mi… iar s-a făcut dimineaţă, frate, morţii mă-sii de treabă!”, comentează tânăra generaţie, dedată la trai nocturn intens, fiindcă întunericul pare din ce în ce mai primitor – aproape matern – pentru „viitorul” patriei.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share