Spaţii culturale nr. 34 – Editorial


Tanti Maricica lui Doliş, vecina mea dintr-o îndepărtată copilărie comăneşteană, era croitoreasă. Una de cartier, deosebită de suratele ei prin faptul că, în afară de confecţionarea unor rochii şi bluze din „pânză de steag” ori din stambă înflorată de şase lei metrul, mai avea boala cititului şi a panseurilor. Când te aşteptai mai puţin, îţi plasa câte un truism căruia nu aveai cum să-i rezişti, mai ales pentru bonomia humuleşteană cu care era emis. De la ea am aflat, pentru prima oară (am scuza anilor puţini, câţi număram pe atunci!) de traficul de bunuri intelectuale: „Cărţile se fac din cărţi şi oamenii din oameni”. Sigur, n-aveam de unde şti că vorba era „un bun al întregului popor”, că circula liberă şi nestingherită şi că aducea a scuză glumeaţă pentru ceea ce numim plagiat, obicei multisecular, practicat nu numai de spiritele mediocre, incapabile să producă ceva prin eforturi proprii, ci şi de personalităţi recunoscute pentru talentul lor.
În ultimii ani, mass media, atunci când a fost în criză de subiecte fierbinţi, a mai adus în faţa publicului, în mod anemic, însă, câte un caz de plagiat, mai cu seamă atunci când vinovatul era om politic, ori profesor universitar, ori cine ştie ce persoană plină de bani şi dornică să-şi înnobileze CV-ul european cu titlul de „doctor în…”. De fiecare dată, scandalul s-a stins, cumva, înainte de a începe, păgubiţii de idei (de obicei trecuţi de mult la Domnul) n-au avut cum depune plângere penală, în timp ce copiatorii lor, ştiind cât de scurtă este memoria colectivă la noi, au aşteptat, fără să dea replică şi fără să-şi recunoască fapta comisă, ca lumea să uite, iar ei să-şi continue viaţa glorioasă ca doctori în ceva pe seama muncii altora.
La noi, ca în toate ţările subdezvoltate, nu este preţuit decât ceea ce iese din mâinile omului, nu şi ceea ce iese din mintea lui. Necăjitul care trudeşte 12 ore pe zi, pentru un salariu mizerabil, va privi cu suspiciune pe cel care scrie şi gândeşte. „Noi muncim, nu gândim”, se striga imediat după evenimentele din 1989, când intelectualii patriei încercau să ofere o alternativă la scenariul deja în desfăşurare. Lipsa de respect pentru elita culturală şi intelectuală a crescut de-a lungul ultimilor ani, a devorat tot ce putea devora, mai ales că i-a sărit şi internetul în ajutor, internetul, acea grădină din care „drumeţul”, cum se spunea într-o poezea obligatorie în învăţământul comunist de pe vremuri, poate să ia „fără sfială”, că n-are de dat la nimeni socoteală… În mentalul colectiv, când furi idei, poeme, fragmente, cărţi întregi uneori, nu-i ca atunci când intri în casa unui străin şi-i iei tot ce-a agonisit. Una e să furi produsul muncii fizice a cuiva, alta e să furi produsele inefabile ale minţii şi sufletului său. Vina, de fapt, este la fel de mare. Dar spune aceasta elevilor care-şi copiază temele de pe internet, studenţilor care-şi rezolvă temele de cercetare prin copy-paste, absolvenţilor care folosesc aceeaşi metodă pentru a scăpa de calvarul lucrării de licenţă ori de grad, poeţilor mărunţi, lipsiţi de talent, care-şi scot volume pescuind cuvinte şi sintagme de prin volumele scrise de alţii şi postate pe internet… ş.a.m.d.
Obiceiul plagiatului este atât de vechi şi de nebăgat în seamă, încât ar fi o mare naivitate să-ţi închipui că, luptându-te cu el, doar cu slabele-ţi mijloace, ai avea o cât de mică şansă în deranjarea lui. „Dreptul de proprietate intelectuală” pare o glumă nereuşită pentru cei mulţi, săraci şi inculţi, gata să-ţi închidă gura cu acel tocit (prin utilizare grobiană): „de-asta ne arde nouă, când n-avem…”. Şi lista cu „n-avem aia, n-avem aia” este atât de lungă, încât sancţionarea plagiatului devine, aşa, un moft, un pamplezir, o pierdere de vreme.
Aşa stând lucrurile cu ideile care circulă de la un autor la altul şi de la o carte la alta, pe un fundal sumbru de nepăsare faţă de dreptul de proprietate intelectuală, nu m-am mirat când Gheorghe Andrei Neagu mi-a trimis spre lectură un material publicat de Virginia Paraschiv din Baia Mare. Se face acolo referire la două volume de proză scurtă cu acelaşi titlu şi scrise cam în acelaşi stil, dar aparţinând unor persoane diferite: Ştefania Oproescu şi Anca Goja. Volumul doamnei Oproescu a apărut în 2007, al doamnei/domnişoarei Goja în 2014. Chiar aşa coincidenţă de titlu?! Să zicem că ar fi posibil, în fond, nimic nou sub soare, de ce n-ar fi zăpada „neagră” pentru mai multe persoane? Problema este, zice Virginia Paraschiv, care chiar a citit ambele volume, că şi conţinutul este identic.
Cine va câştiga din confruntare, dacă va fi vreuna? Cred că tânăra din Cluj, protejata lui Ioan Mureşan, care, după cum se crede, i-a şi inspirat prozatoarei acest titlu original.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share