Spații culturale nr. 33 – Imaginea de sine


Imaginea de sine este oglindirea noastră în propria conştiinţă, ne-o spune orice psiholog. Această referenţialitate internă ne ajută să ne cunoaştem/ recunoaştem forţele proprii şi, mai mult, să evaluăm realitatea în funcţie de ele. În faţa unei situaţii oarecare, întrebarea firească pe care ne-o punem este dacă putem sau nu găsi o rezolvare; şi, de obicei, avem rezolvări şi sfaturi nu numai pentru noi, ci şi, mai ales, pentru alţii: aş fi făcut aşa şi nu altfel…, dacă eram în locul tău…, dacă m-ai fi întrebat pe mine… – iată câteva formulări care denotă o imagine de sine pozitivă. În orice problemă, fie că e vorba despre politică, sport, sănătate, învăţământ, literatură, avem idei mai bune decât alţii, ştim mai bine ce trebuia făcut, soluţia este cea gândită de noi, pe baza unor cunoştinţe, experienţe, gusturi formate etc. Orice altă soluţie este greşită, orice altă decizie care ne contrazice pare jignitoare şi, nu de puţine ori, ne alimentează tensiunea interioară. Lucrurile par să iasă de sub control, lumea se mişcă haotic, mai are puţin şi se prăbuşeşte, vine apocalipsa, se termină cu viaţa pe pământ… şi toate acestea pentru că, de pildă, selecţia pentru Eurovision nu este cea gândită de noi, pentru că echipa guvernamentală nu are membrii desemnaţi de noi, cu prietenii, la un şpriţ, pentru că Uniunea Europeană nu respectă programul visat de noi câteva nopţi la rând, pentru că Putin nu se schimbă după modelul imaginat de noi, pentru că americanii nu fac ce le spunem noi, pentru că lista noastră de scriitori pentru Nobel e (uf!)…
Orice evaluare, în urma căreia vom fi reprezentaţi în lumea largă, ar trebui să ţină seama de părerea noastră, în caz contrar fiind o evaluare greşită, păguboasă, al cărei rezultat – neapărat dezastruos – îl aşteptăm cu sufletul la gură. Ei bine, această imagine de sine pozitivă dă naştere, de cele mai multe ori, unui comportament de veşnic cârcotaş, care nu se raportează niciodată la exterior şi nu se vede decât dinlăuntru, de parcă ar fi singur pe lume. Sigur, acest lucru nu este rău în cazul creatorilor de frumos, al scriitorilor, în primul rând: fără încredere în forţele proprii, fără o exacerbare a eului, pare imposibil să produci noul, să ai un stil personal în care să topeşti experienţe trecute pentru a construi un univers al tău, valoros şi original.
Dar scriitorii nu se ocupă numai de cărţile lor. Ei vor să fie „evaluaţi”, adică citiţi şi, neapărat, premiaţi. Şi ce premiu este mai râvnit decât premiul Nobel pentru literatură?
Nu există, cred, scriitor român în viaţă care să nu viseze la acest premiu, la ceea ce presupune el: recunoaştere internaţională, vizibilizare maximă, onoruri, bani, nemurire… Sistemul propriu de valori creează convingeri infirmate însă de realitate: de aici, starea de scârbă, credinţa că nu mai există dreptate pe lumea aceasta, că până şi literatura se supune comenzii politice.
În fiecare an, odată cu sosirea toamnei, speranţele se înviorează: Academia Suedeză lansează invitaţii inclusiv Uniunii Scriitorilor din România, nu numai altor academii, asociaţii literare ori persoane agreate, de a trimite nominalizări pentru premiul Nobel. Timp de câteva luni, până când Comitetul director al Uniunii decide care vor fi nominalizaţii, ţara fierbe, târgul vuieşte, se dau pronosticuri (ar merge şi deschiderea unei case de pariuri literare), se subminează cariere artistice, se caută nod în papură, se cercetează prin arhivele fostei securităţi după oarece dosare de colaboratori, se scriu articole defăimătoare… totul, pentru ca presupuşii nominalizaţi să fie ţinuţi în umbră de cei care se cred mai buni scriitori decât ei.
În acest an, au fost desemnaţi patru scriitori români care să intre în cursa pentru Nobel: Nicolae Breban, Norman Manea, Varujan Vosganian şi Mircea Cărtărescu. Cum era de aşteptat, toată tagma a considerat că lista trebuia să fie alta, fiecare condeier având propria listă, de mii de ori mai bună. Primii trei desemnaţi au scăpat relativ uşor, în timp ce Mircea Cărtărescu, probabil un candidat cu ceva şanse (aceste şanse ar fi fost mai mari dacă „Orbitor” cu scenele lui de irealitate comunistă ar fi fost scris şi tradus mai devreme, prin 1990, când maica Europa încă mai aştepta ceva bun şi interesant de la noi), a fost pus la zid şi de chemaţi, şi de nechemaţi. Atacurile vehemente la adresa lui demonstrează că scriitorimea noastră îl consideră periculos: are pile la şeful, este ţinut în braţe, gonflat, trimis în excursii europene pe bani publici, tradus… de la buget ş.a.m.d. Această încrâncenare împotriva unui ales să ne reprezinte îşi are sursa într-o imagine de sine falsificată; de fapt, toţi suntem scriitori, dar nu toţi scriem bine, nu toţi ne sincronizăm cu ceea ce se scrie pe plan internaţional şi nici cu felul cum se scrie, temele abordate de noi nu prezintă chiar aşa de mare interes în lumea largă şi nici nu suntem priviţi cu ochi cine ştie ce buni, la aceasta adăugându-se obiceiul păgubos de a-l trage în jos pe cel care se ridică măcar cu un cap deasupra noastră. Din câte am înţeles până acum, acordarea mult doritului premiu se face şi prin solidaritate de grup literar, de etnie/rasă/mediu/moment. În aceste condiţii, oricât de grozavi (ori nu!) ar fi nominalizaţii noştri, singurul cu şanse (reale, dar mici) ar putea să fie Varujan Vosganian: cu condiţia ca armenii de pretutindeni să lucreze la imaginea lui, să-l susţină, să-l promoveze etc.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share