Fărădelegea lui Călin – Povre…


Recunoaștem, o bilă albă depusă în contul sincerității. Insuficient însă pentru a ne considera egale între popoarele cu pretenții elitiste.
O națiune modernă are acel atu de-a-și fi rezolvat majoritatea problemelor de periferie, dacă nu toate, măcar cele educative, printre ele figurând în primul rând procrearea și urmările ei. Neajunsul nu consistă în eventualele defecțiuni ce pot aduce pe lume un individ mai puțin întreg, ci asumarea situației, conștiența stârnită înainte și după naștere, capitol la care România stă mai rău decât țările de la baza clasamentului dezvoltării medii. În fapt, doar papuașii și bananierii își abandonează pe unde apucă progeniturile, bune sau nereușite, la debut sau când dă de greutăți, ori, ca-n situația triburilor africane primitive, chinul ,,social” și povara comunitară sfârșesc la groapa cu lei. O profilaxie trebuincioasă unei societăți ce-n decursul existenței a dat de necaz și n-a găsit alte soluții, nepotrivită acelora ce-au depășit pragul multor milenii cu mintea întreagă.
Recunoaștem, dar nu avem nicio scuză…. Art. 32, alocat umanizării inșilor dintr-o țară, dovedește scurta prezentare anterioară: ,,(4) Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor și tinerilor proveniți din familii defavorizate și celor instituționalizați, în condițiile legii.” O pată neagră, urmare a delăsării diferitelor paliere de răspundere, lipsa mijloacelor de ameliorare și imposibilitatea aplicării lor. O concluzie din câteva vorbe statuează fundamentul Constituției, acolo unde solidaritatea și egalitatea cetățenilor sunt elemente vitale, o minciună impardonabilă. O privire sumară, fără pretenții, ar fi declarat ,,Dreptul la învățătură” ireproșabil, iar amendamentele necesare puteau trece neobservate, neavizatul nu vede lipsa specificației duratei învățământului general obligatoriu de la Al. 1, poziționarea Al. 5, ,,Învățământul de toate gradele se desfășoară în unități de stat, particulare și confesionale, în condițiile legii.”, greșită, era logic ca întâi să fixezi cadrul și apoi să dezvolți ideea de la Al. 2, ,,Învățământul de toate gradele se desfășoară în limba romană. În condițiile legii, învătământul se poate desfășura și într-o limbă de circulație internațională.” sau măcar să se fi explicat clar în acesta legătura, unică, învățământ particular – alte limbi în afara celei române și minorităților naționale. Din ce știu eu, în unitățile de stat, cele obligatorii, n-am auzit să se predea toate materiile de studiu în alte graiuri decât cele acceptate teritorial.
Formulasem o nemulțumire privind discriminarea de care are parte Art. 33, Al. 1: ,,Accesul la cultură este garantat, în condițiile legii.” Dureroasă și incompletă propoziție. Când pronunți lege te aștepți la rigoare, îngrădire, iar cultura în lesă este ca un câine în lanț, se repede, latră, dar într-un perimetru închis, atacabil, ignorabil. Aș fi reunit cei trei piloni de bază constituționali în felul acesta: ,,Dreptul și accesul la cultură, libertatea culturii sunt garantate.” Degeaba vine Al. 2 cu stipularea particularizată din final, ,,Libertatea persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea și de a accede la valorile culturii naționale și universale nu poate fi îngrădită.”, condiționarea cadrului normativelor reduce simțitor șansele unei minți, conștiințe, gândiri, părți intrinseci ale spiritului, la cel mai înalt nivel de cunoaștere și creativitate. Creație cu rol dublu, rezultanta unei culturi trainice și ingredient pentru dezvoltarea ei ulterioară. Să notăm și imposibilitatea indusă de Al. 2, cât de așa și pe dincolo o fi o țară, nu poate trece pe terenul alteia. Afirmația este gratuită, cultura universală este de multe ori inabordabilă, motive cu duiumul. Lesne le puteți înșira. Al. 3, ,,Statul trebuie să asigure păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale, stimularea artelor, protejarea și conservarea moștenirii culturale, dezvoltarea creativității contemporane, promovarea valorilor culturale și artistice ale României în lume.”, fără să-i caut în măruntaie adresabilitatea, pare a avea câteva terminologii care se confundă și se repetă inutil: identitate spirituală și cultură națională, păstrarea identității spirituale și conservarea moștenirii culturale. Și o așezare a lor după o logică…, trecut-prezent, importanță-tipologie…. Poate este doar o senzație….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share