Fărădelegea lui Călin – Bis bizar


Nu greșesc când compar Constituția cu o nuvelă. Întinderea ,,operei” este de dimensiuni ponderate și de ce nu, are un marafet ce îți cam bate cuie în înțelegere.
Rând pe rând, studiate, articolele mai furnizează câte o eroare, intrigă, mă repet, fiindcă la carte scrie egal în dreptul cuvântului ce l-ați fi dorit luat de nume de familie, cu mici disfuncționalități, dar per ansamblu pun o întrebare de consistență privind inadecvarea și mai ales de cântar cu tare diferite. Urma Art. 30. Trecând repede peste stipulările-i, cu mici amendamente la cum stau ele pe hârtie și în practică nu se aplică sau se depășește norma, am pornit înainte. Dar și înapoi. Curioasa manieră de punere a problemelor existenței mașinăriei statale are când trimiteri la alte legi, când nu. Aste ciudățenii se întâmplă cu regularitate la aliniatele unu și doi, după caz. Enumerate, lucrurile arată așa: dreptul la apărare este garantat, dreptul la libera circulație este garantat, dar cu o legislație specifică, dreptul la învățământ este asigurat, autonomia universitară este garantată, dreptul la ocrotirea sănătății este garantat, rețineți, nu la sănătate, iar acolo unde omul se simte om la el în accepțiune, în Art. 33, ,,(1) Accesul la cultură este garantat, în condițiile legii.” Adică pe același picior de egalitate creatorul, cultivatorul de artă cu cel de căpșuni? Ori să se mai pună de gât fiecărui drept și fiecărei libertăți un set de dirijări, ori să fie lăsate virgine, despuiate de regulamente ca în situația multor amintiri în fugă, formale ca aici de față.
O tot dau înainte propozițiile constituționale cu…. Art. 30 ne îndeamnă să echivalăm a opina cu a crede, picând în două rânduri în confuzie: ,,(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.” Aceste ,,sau”-uri creează alternative, nu induceri, a avea opinii nu totdeauna suferă comparație cu a crede, mai ales când referința este inclusiv la religie, iar ,,și”-ul era nimerit pentru a continua seria posibilităților de exprimare creațională. Al. 2, ,,Cenzura de orice fel este interzisă”, știu că se încalcă adeseori, și numai o trecere sumară printre artiștii care sunt triați după cum vor unii pentru vreun amărât de spectacol sau emisiune vine în sprijinul afirmației, dar și alți pumni în gura expresiei interpretative. Clenciul pueril de la Al. 3 are nota scăzută la formulare, înființarea unui ziar, mă rog, fițuică distribuibilă poporului cu sete de cunoaștere cotidiană, este indisolubil legată de ideea de exprimare, ca să fim sinceri, mai întâi a fost publicația și apoi s-a născut ceea ce numim presă. Varianta ,,(4) Nici o publicație nu poate fi suprimată.” poate fi privită nu numai din considerentul unei voințe umane, cred că aici bate înțelesul textului, ci și prin prisma eșecurilor financiare, crahurilor economice. În extremă părerea, dar…. Cât despre Al. 5, ,,Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligația de a face publică sursa finanțării.”, mă simt parcă pe altă lume. Credeam că astfel de demersuri au timbrul și parafa licitului, iar banii de hârtie, camere de filmat… contabilitate strictă. Să mă înșel?

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share