Spaţii culturale nr. 31 – Scrieţi, băieţi, nu(mai) scrieţi…

Românii scriu, au talent, s-au născut poeţi, sunt geniali, numai soarta vitregă şi împrejurările istorice aşijderea au făcut ca ei să rămână aproape necunoscuţi dincolo de hotarele patriei, fără traduceri en gros, fără premii – o, da, fără Nobelul pentru care s-au vărsat, se varsă şi se vor vărsa râuri de cerneală, de lacrimi, de sânge…
De ce scriem? Răspunsurile la această întrebare sunt dintre cele mai frumoase, mai nobile, mai interesante. Nu există publicaţie literară care să nu facă anchete pe această temă şi, citind „justificările” intervievaţilor, ai impresia că scriitorul român contemporan e vrăjitor, înger sau, de ce nu, Dumnezeu adevărat, creator de universuri pe care le stăpâneşte cu puterea minţii şi a talentului său.
De ce scriem? Probabil fiindcă altfel nu putem trăi, cum nu putem trăi fără aer, fără apă, fără hrană… Cam aceasta este ideea pe care toţi o îmbrăcăm cât putem de bine, de sincer, mai sofisticat sau mai simpluţ de tot, în hăinuţe de duminică totuşi, când o scoatem „în lume” să fie văzută, citită, apreciată etc.
Scriem pentru că aşa ne-am născut, creativi. Capabili să producem ceva nou din prelucrarea bagajului cognitiv-afectiv cu care ne-am ales în urma traseului existenţial parcurs. Capabili să combinăm şi să recombinăm experienţele personale în tipare originale, să descoperim legături neaşteptate între lucruri. Capabili, aşadar, nu numai să creăm ceva nou, ci şi, neapărat, de valoare.
Îl admirăm pe Arghezi şi pentru că avea talentul de a transforma în metaforă tot ce atingea. Cu alte cuvinte, îi admirăm (invidiem) creativitatea expresivă, adică spontaneitatea şi libertatea de expresie. Cu aceste două calităţi a fost, de altfel, binecuvântat şi Nichita Stănescu, cel mai spontan dintre poeţi, unul dintre puţinii capabili să scrie versuri la orice oră din zi sau din noapte, în stare bahică ori de trezie luminoasă, singur ori înconjurat de fani, muze şi ciraci şi pe orice fel de hârtie, de la colile obişnuite la şerveţelele de masă din restaurante şi bodegi de periferie. După modelul lui, au apărut sute de scamatori capabili să improvizeze, să arunce în ochii şi în urechile iubitului cetitor/ascultător liste de cuvinte alăturate fără noimă, dar numite pompos „poezie”, în numele „talentului spontan” de a scrie despre nimic, dar cu credinţa că întotdeauna vor apărea cronicari de serviciu care să admire ceea ce este de neînţeles pentru omul de rând.
Creativitatea expresivă vine întotdeauna la pachet cu creativitatea productivă: nu scriem din când în când, ci mereu şi mult: dacă o carte nu stă singură în picioare (în traducere liberă: dacă n-are câteva sute de pagini) n-o bagă nimeni în seamă; dacă un autor nu a publicat de la zece volume în sus (uneori două-trei-patru volume într-un an!) nu este trecut nici pe lista celebrităţilor locale, nici pe lista premianţilor de la Filiale, nici pe lista domnului Manolescu. Creativitatea noastră productivă nu se mai rezumă la un singur produs finit, prin restrângerea şi controlarea „jocului liber” ori prin dezvoltarea unor tehnici originale, ci devine un fel de productivitate de uzină, de unde ies, pe bandă rulantă, produse „stas”.
Nu există creator de frumos care să nu fie convins că nimeni nu scrie ca el, că este un înnoitor, un deschizător de drumuri, capabil de modificarea semnificativă a fundamentelor şi a principiilor care stau la baza artei şi care necesită remarcabile aptitudini de conceptualizare abstractă. Nu contează că avem în urmă sute de scriitori valoroşi, făuritori de limbă şi cultură. Se recunosc ei în „Levantul”, cartea de căpătâi a însuşi preşedintelui nostru de ţară? Sigur că nu, fiindcă, prin inovaţie şi creaţie, totul a fost transformat în altceva. (Ca şi în tagma scriitoricească, în modă există croitori /designeri vestimentari! – care-ţi fac o haină „trendy” dintr-una veche, chit că aceasta, dacă eşti onest, nu-ţi creează câtuşi de puţin senzaţia că ai avea ceva nou pe tine!).
Că scriem – nu este un lucru rău. Ar fi de neimaginat o lume fără poeţi, fără prozatori şi dramaturgi (nu-i exclud pe criticii literari, dar încă mai cred că literatura poate cumva să existe şi fără ei). Ne-am întoarce la comuna primitivă, am fi aidoma strămoşilor trăitori în acele vremi, cu menţiunea că până şi ei aveau puseuri creativ-productive (o demonstrează pereţii peşterilor).
Întrebarea pe care mi-o pun este alta: de ce publicăm? Chiar, de ce publicăm atâta, în condiţiile în care cititul a încetat să mai fie obicei cotidian, practicat la scară naţională? Pentru cine publicăm? Mai cumpără românul cărţi? 40.000 de „vizitatori” (nu cumpărători) pe zi la ditamai Târgul Internaţional de Carte reprezintă o cifră meschină. Pardon de expresie, un eşec.
Un confrate mi-a dat un răspuns care m-a făcut să râd două zile: scriu şi public pentru cei din viitor. Rezon!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share