Spații culturale nr. 31 – Râmnic, mon amour!


Oraşul se schimbă. Îşi curăţă arterele îmbătrânite, scuipă pietrişul, praful şi nisipul care-i blochează circulaţia, încearcă să respire sub masca de oxigen a fondurilor europene. Pompează ciment şi asfalt peste răni de dinaintea Revoluţiei. Dispar gropile, vechile borduri înecate în buruieni, copacii lacomi găzduind între ramuri scandalul ciorilor, baletul sălbatic al gunoaielor împrăştiate de vânt, salbele din plastic ale shopping-ului stradal.
Oraşul se schimbă. Îşi retează rădăcinile, îşi ascunde inima sub pavele şi faţa sub o pojghiţă de polistiren şi vopsea veselă. Cosmetizat, arată ca o carte poştală color, bună de trimis rudelor şi prietenilor plecaţi la muncă în străinătate, ca să le pară rău că n-au rămas aici, să contribuie, să se mire şi să se bucure.
Oraşul se schimbă. Dar tot n-ai unde fugi de-acasă. Câte-un concert – rar! -, câte-o lansare de carte cu elevi scoşi de la ore, câte-o expoziţie de care nimeni nu este interesat, liturghiile duminicale, câte-un marş anemic al voluntarilor tineri şi o puzderie de restaurante în care ţi-e frică să intri, dacă eşti o persoană cu educaţie şi nu vrei să paţi vreun conflict (ca să-l parafrazăm pe conu Iancu). Dacă ai intenţia să întâlneşti oameni pe care nu i-ai văzut de mult, nu te plimbi prin centru, nu hoinăreşti prin parc, nu încerci să răsfoieşti presa în vreo cafenea (cine are aşa un curaj nebun?!), nu caşti gura prin noile centre comerciale: te duci la cimitir. Cimitirul ţine loc şi de parc, şi de agora, şi de centru cultural. Este singurul loc frecventat de toată lumea, fiindcă în toate locuinţele există, la masă, cel puţin un scaun gol. Te duci, le aprinzi o lumânare celor plecaţi, stai cu ei de vorbă, apoi îţi ridici privirea şi-o vezi, la mormântul vecin, pe prietena ta din copilărie (staţi în acelaşi oraş şi nu v-aţi mai întâlnit de ani de zile); la distanţă de două-trei morminte, alţi prieteni vechi, veniţi să-şi jelească plecaţii la Domnul. E plăcut în cimitir: la marginea aleilor respiră sufletele copacilor tăiaţi de pe străzi, înfiorând moale lumina candelelor mici şi roşii de sub cruci. Dacă te aşezi pe o bancă – şi o faci, căci ai multe de povestit celor pe care nu i-ai mai văzut de atâta vreme! – vine şi ţi se aşază la picioare câte-un câine blând, paznicul întreţinut de morţi, din pomana lor. Şi, brusc, ţi se înmoaie coaja de pe suflet, lumina se face dulce, prin aburul de lacrimi care-ţi vin pe neştiute, pe neaşteptate. Acolo, printre morţi şi morminte, simţi că revii la viaţă.
Când pleci, iei cu tine ceva curat, care-ţi va face suportabil chinul cotidian, vreme de-o săptămână. Ştii că ai să te-ntorci aici. Ai să te întorci şi-ai să te tot întorci până când, într-o bună zi, ai să rămâi de tot, neînţelegând nici atunci, cum nu înţelegi nici acum, de ce au nevoie unii morţi de cavouri-case cu gresie, termopan şi marmură, în care, la o adică, s-ar putea organiza un bal da Halloween sau un întreg ospăţ al tuturor calicilor…

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share