Spații culturale nr. 30 – Râmnic, mon amour!


E toamnă iar. Una care bate cu frunze uscate, cu pumnii vântului, cu resturi menajere, praf, pungi de plastic şi cu alte deşeuri toxice la porţile cetăţii. Porţi, de altfel, deschise larg. E vânt, ploaie, frig. Nu se aud încă ţipetele păsărilor gata să plece în exil pentru câteva luni. Se aude, ici şi colo, lătratul maidanezilor scăpaţi de la Marea Epurare (unii s-au întors cu cercel în ureche şi, copiind agresivitatea hingherilor, încearcă să-şi recupereze vechile teritorii). Se aud, ici şi colo, clănţănitul picamerelor şi înjurăturile lucrătorilor de la reabilitarea drumurilor, ameţiţi bine, încă de la prima oră, de gradele din termometre şi din sticle. Se aude şi-un clopot de şcoală, ca-ntr-un poem de Bacovia.
E toamnă, oraşul încearcă să se adapteze, tremură de febră, îşi pipăie fruntea fierbinte, tuşeşte ameţit, se clatină, strănută. Ignoră bogăţia de crizanteme, culorile sfidând cenuşiul de sus şi din noi, ignoră tot.
Merg pe străzi ca prin apă. Inadaptată. Nu ştiu dacă e iarnă sau toamnă. După frig, e început de decembrie. După frunzele care stau verzi în copaci, după calendar şi după legumele şi zarzavaturile purtate gospodăreşte în sacoşe, e sfârşit de septembrie. Doar ce-a început un nou an şcolar, îmi spun oftând, cu gândul la sălile de clasă neterminate, din lipsă de bani, la învăţatul în două schimburi, la orele de română „în nocturnă”. Ei, şi? Generaţia de azi e vioaie după apusul soarelui, are alt bioritm, alt metabolism şi alte orizonturi de aşteptare. Un creier odihnit seara e semn de evoluţie, îmi spune o prietenă care abia aşteaptă să iasă la pensie. „Şi ce-ai să faci atunci?”, o întreb curioasă, fiindcă mă interesează răspunsul. „Am să mor de foame, asta am să fac. E o perspectivă bună, să ieşi aşa din viaţă”, îmi răspunde ea, spulberându-mi toate iluziile. Mă aşteptam să-mi povestească despre viitoarele călătorii (toţi copiii i-au plecat de mult în străinătate, la cules căpşuni şi alte alea, iar ea i-a tot crescut pe copiii copiilor, până ce au fost şi ei buni de trimis la cules de căpşuni şi alte alea). Mă aşteptam să se laude cu invitaţiile primite din Spania, Italia, Grecia. „N-au, scumpo, nici pentru ei, abia s-au scos din datorii, numai eu nu le stăteam în cârcă”.
Oraşul e plin de ferestre zăbrelite, care ocrotesc odăi pustii. Undeva, în spate, în cine ştie ce chichineaţă, oftează câte un părinte. Oftează şi vecinul meu, deşi el e mai favorizat decât alţii: copiii i-au montat, în vară, cameră web pe calculatorul second hand conectat la internet; butonează stângaci, transpiră, ocoleşte erorile sau dă de-a dreptul în ele, intră pe site-uri interzise, se blochează, înjură, strigă după ajutor, îl primeşte şi, în cele din urmă, respiră victorios: pe monitor apar chipul fiicei, chipul nepoţilor, toţi, veseli nevoie mare, umplând ecranul umăr lângă umăr, de nu poţi vedea ce-i dincolo de această solidaritate jucată neîndemânatic, dar bună să păcălească un bătrân.
Ziceam într-un poem: „E toamnă, moncher/ s-a deschis sezonul la sinucideri”.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share