Spaţii culturale nr. 29 – Râmnic, mon amour!


În faţa mea, la „Puişorul vesel”, o femeie: una dintre gospodinele tipice ale târgului, învelită în imprimeuri de culori generoase (fusta de un fel şi bluza de altul, jignind orice normă de design şi estetică vestimentară) şi pusă pe harţă în acel mod constant şi inexplicabil care le face de temut pe toate bucătăresele plecate la piaţă. Nu-i convine nimic: carnea de curcan e prea grasă, pulpele de puişor (vesel, cum am mai spus) prea slabe, pieptul dezosat prea umflat cu hormoni („Mencinicopschi a zis să nu ne mai hrănim copiii cu aşa ceva, de ce nu-l scoateţi de la vânzare?!”). „Dar aripioarele cât costă?” (Vânzătoarea îi spune şi-i arată şi eticheta, pusă la vedere). „Gâturi aveţi?”. (Sigur că da, galantarul e plin, cumpărătorii pretinzând că au câini şi pisici acasă). „Cât costă?”. Aflu, deşi nu mă interesează, cât costă kilogramul de gâturi şi citesc şi eticheta, trasă la imprimantă cu bold 40. „Aripioarele sunt proaspete?”. (Probabil, fiind un magazin de refrigerate). „Daţi-mi carne tocată. Două kilograme”. Respir uşurată, trăgând cu ochiul la ceas. Vânzătoarea se mişcă parcă dansând, fericită, normal, ca un puişor vesel. „Aici sunt două kilograme?”. „Sigur, uitaţi-vă la cântar, e electronic şi nu minte”. „Toţi mint în ţara asta, nu-mi spune mie că tocmai cântarul ăsta s-a găsit să fie corect!”. Vânzătoarea îşi lipeşte pe faţă un zâmbet silit, dar amabil: „Vă costă 38 de lei”. „Cââât?! Donşoară, n-am venit să cumpăr maşină în leasing, ce-ţi închipui, că noi fătăm bani ca la guvern?”. Îmi vine să urlu: „Cucoană, cumperi, sau faci politică?”, dar îmi ţin gura: n-am atâta energie câtă mi-ar trebui ca să contracarez muntele de osânză care tremură de nervi în faţa mea. „Mai ia din pungă, să rămână de-un kilogram”, se îndură gospodina, privind cu dispreţ cântarul electronic, a cărui singură grijă este s-o mintă tocmai pe ea. Vânzătoarea se conformează. De scăpat, n-a scăpat totuşi: „Ştii ce? Lasă dracu carnea, pune-o la loc şi dă-mi o pungă de-aia poloneză, cu doi spaţi şi patru aripi”. Acum, că am aflat pluralul de la „spate”, am două variante: să râd în „spaţii” muierii sau să ies afară şi să caut alt magazin. Cum n-am garanţia că târgul posedă doar un exemplar de cârcotaşă-n imprimeuri de toate mamele şi naţiile, respir adânc şi rămân. „Sigur sunt patru aripi? Că eu văd doar două. Deschide punga!”. Vânzătoarea, surprinzător, are mai mult nerv decât am bănuit: „Doamnă, pungile sunt sigilate. O desfaceţi, o plătiţi”. Doamna bombăne ceva, pipăie punga, încercând să ghicească numărul de aripi ascunse în plasticul la fel de colorat ca şi fusta ei ecuatorială şi, într-un final, plăteşte şi pleacă maiestuoasă, cu siguranţa de sine a celei niciodată înşelate la cântar.
După ce-am târguit în viteză, lăsând-o pe vânzătoare să-mi comunice preţul, să-mi îndese produsele în pungă şi să-mi ureze „zi bună!”, am ajuns acasă prost dispusă şi obosită. Starea mi s-a agravat când mi-am dat seama că viteza, buna-credinţă, plictiseala şi oboseala se plătesc; vânzătoarea, trebuind să se răzbune pe cineva, m-a fraierit de-un kilogram de ficăţei şi de unul de pipote, pentru care am plătit, dar pe care nu le-am mai regăsit în sacoşă. E vina ei? N-aş crede: eu unde eram? Dacă mi-ar fi plăcut imprimeurile, scandalul, fustele curcubeu şi bluzele cu cerculeţe multicolore, m-aş fi întors la „Puişorul vesel”, să recuperez paguba.
…Am preferat să-mi asum vina, să renunţ la drobul „Dukan” şi să jur că nu-mi mai fac, de azi înainte, cumpărăturile decât din magazinele unde lucrează, provizoriu-definitiv, câteva dintre fostele mele eleve.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. Foarte interesant articolul…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share