Fărădelegea lui Călin – Post-ambul


Inconștiența vă poate duce la aceeași concluzie, iar întrebarea cea mai firească să vă răsară pe buze instantaneu: În ce m-am aventurat?
Am avut impresia că o lege poate fi luată la bani mărunți doar cu sprijinul literei în baza căreia își produce efectele, numai că bariera ieșită în cale pentru începutul oficial, numită istorie, mă obligă să privesc cu oarecare indulgență criteriile după care fondatorii au considerat că se poate dirigui omenirea. Explic în cele ce urmează. Ați remarcat, dacă nu, fac trimitere la ,,Ton și semiton”, exprimarea mea, pe bună dreptate, persiflantă la adresa uneia dintre primele declarații, cu adevărat umanistă, dar ce nu și-a găsit efectele decât peste mai bine de 150 de ani, și atunci doar ca un prunc, nici azi depășind stadiul alăptatului, căci toate codurile despre comportamente trebuie să se refere la el, omul, celula fără de care însuși universul ar fi doar o imagine nevăzută pentru sine. Filozofie molipsitoare….
Am fost arogant cu ,,Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului” de la 1789 și mi-a dat peste nas contextul, perioada anterioară, frământările, cele trei stări-categorii sociale ale Franței, blândețea lui Ludovic al XVI-lea rămas la cârma deciziilor în lipsa unui sfătuitor de nădejde, căderea Bastiliei, răscoalele, dar în primul rând seria celor 35 de volume ale Enciclopediei ce avea să schimbe mințile multora, Voltaire, Montesquieau, Rousseau, iluminiștii cei mai titrați, reușiseră timp de mulți ani să trezească pas cu pas conștiința la realitate: nimeni nu este mai presus de nimeni. Ar fi fost bine să mă fi oprit la aceste începuturi de adevărat comunism, la sanculoți și alte spirite egalitare, cronologia mă voia și mai adânc în ,,după și înainte de Cristos”…. Am pus într-un final stop lui Platon, Aristotel și m-am întors la copia acestei considerate mame a îndreptării omenirii, ,,Declarația Drepturilor” de la 1689 din Anglia.
Ideile mele gravitează în jurul acestor problematici ale vremurilor amestecate cu cele mai mult sau mai puțin reale de pe vremurile Dumas-ilor când titlurile nobiliare se puteau cumpăra, pierde și redobândi, precum probabil masa de lorzi inițiați sau nu în vreuna dintre religii și alte notabilități ale Comunelor ce și-au propus să ia lucrurile de la capăt și să le spună pe nume. Ce au hotărât în acel 22 ianuarie este mai curând un act constitutiv general, în baza căruia oricare dintre regi să-și cam vadă de treaba lui, iar națiunii, uzau deja acest termen elitist atribuit poporului, mult mai bogat în semnificații, să i se dea dreptul de a hotărî aproape liber. Se statuau, după numeroase lecții anterioare primite, trei puteri: regală, parlamentară și judecătorească. Se năștea prin urmare prima formă de stat unde voia totală a regelui era anihilată și distribuită celor cu o palmă mai jos decât el, se putea trimite o petiție siveranului fără să i se taie capul pentru îndrăzneală, protestanții erau și ei puși în rândul celorlalți….
Trecând o sută de ani, dedesubturile acestor relații au tot săpat acolo unde se putea cel mai lesne, în fundament, supușii, considerentul social rămăsese, trezindu-se pe cap cu una, două, trei taxe, din ce în ce mai greu de achitat, iar cuvintele întru apărare, cele libere, stipulate în vestita declarație, adevărate motive de îngrădire și arestare. Lăsând umorul de la prima citire la o parte, conceptul francez de la 1789 părea viabil după atâtea continue nedreptăți suferite de norod, neputincios în fața mărețelor figuri născute cu sânge albastru și instrumentelor acestora, legile. Numai că tot nu mă dumiresc în privința acestor trei fluturate concepte puse laolaltă: om, cetățean, lege. Primul articol, dintre cele 17 ale drepturilor omului și cetățeanului, face prima nedreptate: ,,Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică.” Dacă sunt egali de ce deosebiri, de ce privire ca instrument public? Oricine ar lectura acest act i-ar constata tendențiozitatea și neseriozitatea, anularea paragrafelor între ele, greșeli de poziționare ale lor, intenționate…. Cum poți vorbi despre om și libertatea lui din capul locului și abia peste încă două, la itemul patru, să definești libertatea și parțial egalitatea, dar într-o formulare ce te poate prinde într-o capcană semantică: ,,Libertatea este de a face tot ceea ce nu face rău altora: astfel, dreptul fiecărui om nu are limite, cu excepția acelora care asigură celorlalți membri ai societății exercitarea acelorași drepturi…” (citat Wikipedia). Priceperea mea după o astfel de frază se fracturează, așa că am trecut la textul original, unde am descoperit o exprimare ce schimbă radical viziunea, se stipulează ,,drepturi naturale”, nu ,,dreptul”, dar conține aceeași eroare de raționament matematic ,,dacă… – prin urmare…”. Deci, drepturile…, în înțelesul corect, nu au limite decât în cazul îngrădirii acelorași ale celorlalți membrii ai societății, sau, mai simplu, drepturile sunt limitate în cazul încălcării drepturilor celorlalți. O spunea chiar fraza întâi, tradusă în românește în cel mai neliterar mod posibil, care în limba de origine arată cam așa: ,,Libertatea consistă în a putea face tot ce nu dăunează altora…”. Parcă este altceva, chiar dacă amestecă oameni cu cetățeni. De asemenea, se vorbește despre același lucru la moduri opuse, articolele șapte și nouă excluzându-și practic conținutul: șapte spune, și aici avem o inversare, trebuia notat cu nouă fiindcă vorbește despre efecte produse, că acel ce opune rezistență, dacă este somat sau arestat în virtutea legii, este considerat vinovat dacă se opune, deci fără o judecare prealabilă, iar nouă, cel al cărui număr se cuvenea a fi șapte, prezumă orice om nevinovat până când i se declară, a nu se confunda cu ,,i se dovedește”, vinovăția. Șopârlă. Adică, lasă-te moale, Jean, ca te-oi scoate basma curată, da’ tot te bag la închisoare!
În acești termeni ,,legali” numai om să nu fii, în aceiași ni se servește de ani de zile o himeră fluturată cu titlu de supremă grijă umană: libertate, singurul drept omenesc firesc. Am pornit de aici, din locul în care confuziile persistă, de la punctul în care lege și ins sunt amestecate în defavoarea ultimului, în numele celui ce-a făcut din animal ființă rațională: cuvântul. Deseori folosit împotrivă-i.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share