Pe urmele… Facebook-ului – M-am săturat!


Am să vă chestionez și eu: vă cunoașteți prietenii? Bănuiesc, desigur, că nu. Zilele noastre v-au dovedit-o din plin. Și mie. Motivele n-o să le știm niciunul dintre noi.
Greșeala este cu siguranță de abordare, să crezi în respectul reciproc și de fapt să nu primești, dând, nimic la schimb. Asta am pățit. Nu fusese nimeni ca mine, afabil, nu spusese nimeni cu mai multă sinceritate binelui bine și răului, cu condescendența cea mai umană, tot bine. Dar nu închipuiți o dramă, nu este niciuna când o cunoștință de eter piere precum legătura wifi. Dintre toți ai mei doar într-un caz pierderea este semnificativă: Gina Nicoară. Nici nu mai știu când am devenit amici pe Facebook, în cei mai puțin de patru ani un ,,adaugă” sau o ,,cerere” aduce doar o bucurie de moment, că doar accepți fără pretenții sau cântărești cine va fi fericitul uiți, atras de punctele zilnice de confluență diverse, ziua, uneori proveniența și semnificația gestuală, am aplecat totuși, în cazul dumneaei, urechea spre cei ce mi-o recomandaseră și nu regret nici acum apăsarea mea de confirmare. Rămân la părerea de atunci, că se ascundea întrânsa un suflet de poet și unul de mamă mândră pentru fiica ce prin străinătăți a obținut meritele maxime universitare după, firesc, o muncă asiduă.
Celelalte pierderi sunt… nu minore, cum mi-a fost intenția primară de a spune, ci nu atât de dureroase. Ah, este totuși un caz, dar de părăsire de garnizoană, care m-a întristat. Colegul meu, Nelu Manoliu a închis acum cinci luni contul…. În sine am înțeles gestul, s-ar numi onoarea vârstei, merge pe un an și jumătate de la pensionare, ce nu mai poate fi schimbată pe mojicii sau scalde în mocirle verbale, vizuale, este o semeție, o strălucire, un nimb pe care fiecare îl capătă către finalul predestinat, din care se hrănește spiritual. Nicidecum o abdicare în fața ultimei strigări, Nelu nu s-ar da pe o ceată întreagă de tineri. Tocmai de aceea.
Că este Anglia ori România, vorbim aceeași limbă, a oamenilor sănătoși, apți de muncă, familiști, cinstiți, contributori, artiști, corporatiști, aspiranți la cerul gloriei cu scară de împrumut. Un anunț găsit la altcineva m-a mâhnit până la indignare. Apoi am zis că nu mai este nimic de făcut, că acceptul necondiționat nu există, are ca argument de susținere o prejudecată căreia nicio educație nu-i mai poate aduce reparație și se numește capitalism. Acest mod de gândire atinge un încrezător în conceptul umanitate, momit că o insulă monarhistă îi va oferi mai mult de un spațiu danubiano-carpatic. A greșit închipuind fantasmele mediatice drept medicament spre vindecare, orice lipsă constituțională, nu cea statală, nu va mai reuși o compensare în ochii semenilor.
Români în Anglia, englezi în România sau invers vor spune la fel, nu vrem ca urmașii noștri să crească printre invalizi, printre oameni care nu au același statut ca al nostru. Și nu contează categoria, rasa, proveniența socială toți ne repezim fără discernământ către cel cu o treaptă mai jos spre a-i stăvili pornirile de ascensiune către poziția noastră. Am fost martorul unei astfel de aduceri la conformitate, un grup de țigani, dintre cei mai săraci, cu evidente deficiențe din naștere, îi puteți găsi cu ușurință la periferia urbei, foarte aproape de tronsonul de cale ferată premergător podului de fier, admonestau unul dintr-o ramură cu mult inferioară, zău că n-aș fi crezut că acel stadiu de ,,superioritate” poate exista și nici nu vedeam diferența între cele două ipostaze astfel: ,,Fugi de-aci, jegosule, ce te ții după noi?”. Să-i fi văzut în ce grad de mizerie erau. Toți!
De-o astfel de murdărie am avut și eu parte. Sunt lipsit demult de credința în procent maxim față de orice relație, însă cum sunt născut din lacrimă, ca s-o mai zic și în stil fănuscian, mă mai găsesc unii în predispoziții orbești, oferindu-mi serviciile pe datorie, munci a căror plată să mai treneze câteva zile. Jobul sporadic pe care-l practic, în afara celor cu același termen de frecvență și celui de față, este al potrivirilor orchestrale cu materialul muzical veritabil, procedeu pe care-l explic fiecărui solicitant nu spre a epata, ci pentru a aduce un 10% înțelegere în mintea interlocutorului și a mă disculpa în fața neajunsurilor tehnice de care mă împiedic la orice încercare. Adăugarea obligatorie, aici se pare că m-am lăsat atras fără discernământ, de fiecare dată, întărește demersul second-hand: se apropie de original până la zecile lui nouă, dar nu-l va egala niciodată.
În limbaj stradal vă pot spune că mi-am furat-o. După o lamentare Sms-istă mi-am dat seama că doar o ieșire demnă mă mai poate sufletește salva: am refuzat orice plată. Cu orice risc, vă întreb din nou: vă cunoașteți prietenii?

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share