Pe urmele… Facebook-ului – Chiorâş


Alergiile se tratează într-un mod diferit. Cu răbdare. Servirea unui singur medicament zilnic poate vindeca pacientul cât să….
Un gândac de bucătărie se perpelea negru la căldura caloriferului mimând bucuria unei prăjeli ițindu-și spre tavan voios piciorușele. Mi s-a făcut milă, atât de milă încât i-am curmat veselia ușor cu papucul frate de culoare cu el. Afară dădea să se primăvăreze timid, acompaniat de hergheliile de ghiocei nărăvași ce nechezau cu nările-n vânt de-o parte și alta a aleii îmi tăiam unghiile. Doar o iapă de zamilă, rozie, stătea neclintită, atentă când la sfârtecarea materiei cornoase, când la câmpiile rutiere cu frunzele ciulite. Dincolo de gard, nici musca.
La ora nouă și douăzeci uneori este liniște de mormânt, în miezul rece al mijitului de soare un pas pe trotuar trece prin spaimele morții. De-a dreapta și de-a stânga civilizației doar umbrele agitate ale altei zile te mai însoțesc, fantomatice, casele vin și pleacă în goana ochiului, se înalță cruce, iar eu, ultimul lumânărar al citadelei, cânt prohodul orelor de curs în minte. Dincolo de cimitirul șoselelor matinale se întinde tărâmul iadului, destrăbălarea auditivă, dezmățul vizual, băile în smolite trupuri întinate de vacarm.
Chestiune vagă provincia, fără măreția cosmopolită a trecerii de pietoni din capitală. Varianta bicoloră nu-ți dă nicio satisfacție, melodiile lingvistice se concurează într-o terță netemperată, tendințele antisistem gem în neumbletul gândului și pleacă la 22 decembrie, dărâmă baricadele celor șase semafoare, mitraliază orice tendință de civilizație falsă și urcă triumfătoare în balconul libertății. Traversez pieziș, eu și cea mai rămas din demnitatea mea neștirbită de copil, purtător al titlului ,,născut la Râmnic”, un tăiș ce ucide încet, dar sigur, urmele anilor de altădată.
Pretenții metropolitane? Nu. De altfel nici Bucureștiul nu și le arogă, se zbate pe alocuri să uite șerpii bulevardistici încolăciți în jurul grumazurilor negustorilor rătăciți prin zoaiele Dâmboviței, rămași să-și încerce norocul sub un cort de cărămidă arsă, furată dedesubturilor codrilor Vlăsiei, pezevenchi seculari, martori mincinoși la procesul bonomiei haiducești. O tăcere lemnoasă complice, condamnată peste vremi cu toporul: frunză pentru ochi, trunchi pentru galben. Vatra și leagănul meu rămân ce-au fost, implanturile de beton aplicate sânilor, bietului cap ciufulit de ploșnițe în susul râului și labele picioarelor, atinse la falange când de râie, când de boala opincii, n-au alterat nimic din neaoșele obiceiuri de-a da cu bățul în baltă și a fi bâtă de prost, intrinsec vuiesc globule de vin roșu, gâtuite la jugulară arterial de chirurgi necalificați, fugiți de la sapă.
Curg duhurile, curg pașii aliniați pluvial, îmbarcați la dana lui E 85 cu bilet de dus până-n cascadele lui Eminescu, trec podul fetelor cucuiete și feților de pernă, se dau în tiribomba lui nea Sandu Vlahuțeanu’ și-apoi pe-aci ție valea. Trag în piept două rotocoale de smog și mă urc în patul speranțelor, mă culc în căușul Gradiștei și mor până mâine dimineață. De dor de seară.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share