Spații culturale nr. 24 – Râmnic, mon amour!


O preumblare prin Râmnic, după lăsarea nopţii, te strămută rapid din iluzia că locuieşti în provincie, într-un orăşel paşnic şi prăfuit de la marginea Bărăganului. Neon, reclame luminoase („Nora-lux – plăcere îngheţată”, „La visul imaginaţiei, magazin second-hand” ş.a.m.d), lumea de pe lume pe străzi, câini, claxoane, scrâşnete, înjurături, strigăte, pocnete (confecţionate artizanal sau şterpelite din stocul de Crăciun, pocnitorile sunt o realitate a fiecărui sezon), fluierături, hohote, toate pe un fundal de manea dulceagă, dedicată fraţilor care ştiu ce-nseamnă să ai duşmani.
În zona mondenă BRD se aud vaietele lui Adi Minune: „Niciodată nu se poate/ Să nu ai duşmani mulţi, frate/ Doar din cauza la femei /Că cheltuie mii de lei”, în timp ce, peste drum, pe treptele de marmură ale unei farmacii, formaţia „Generic” hibridează maneaua cu hora de la Bălăceanu: „Mă vorbesc duşmanii mei/ Că sparg miile de lei/ Ce le pasă la duşmani/ Ce fac io cu-atâţia bani?”. Mai expresiv, mai plin pe sine şi cu capsa deja sărită, un alt manelist-minune tună şi fulgeră: „Ce moare duşmanii mei/ Că am faimă la femei”, în vreme ce o duzină de mucoşi, al căror loc ar fi trebuit să fie de mult în cortul părintesc, frământă nisipul rămas de la implementarea pavelelor în trotuar. Domnişoare cu fuste multicolor plisate îşi sticlesc aurul din cozi, gură şi urechi şi, trecând ca nălucile prin fumul de trabuc cu iz de mititei şi bere, par întruchiparea suspinelor de dor emise pe frecvenţă înaltă de alt copil minune al manelisticii de bordel: „Mai dă-mi un sărut/ Că-mi place aşa mult/ De-acuma poţi pleca/ Cu inimioara mea” (scuzaţi cacofonia!).
Zarvă mare în faţa unui sediu de partid: se sparg seminţe, se bea bere, se ascultă cu ochii ieşiţi din orbite formaţia „Beton”: „Băsescu e jucător/ Dar e-aproape de popor/ Un singur lucru contează/ Că poporu’ îl votează/ E maneaua cea mai tare/ Când te duci la închisoare”. Unghiile negre şi rupte înfloresc melancolic din şlapii care-au străbătut şi plajele de la Nisa, şi teritoriile mitice ale Afroditei, şi bazarul turcesc, în vreme ce greierii din călcâie încearcă timid să ţârâie în ritmul manelizaţilor portocalii.
Singurul loc mai liniştit din oraş e în faţa librăriei „Olimp”. Acolo nu stă nimeni, nu sunt coji de seminţe, nici cutii goale de bere şi Redbull, nici mucuri de ţigări, iar măturătorul de stradă povesteşte, cui vrea să-l asculte, că n-a strâns niciodată de pe trepte prezervative şi seringi folosite. Să fie de vină câinii încolăciţi pe lângă pompele de la benzinăria din dreapta, cum te uiţi spre centru? Să fie de vină vitrina încărcată cu ultimele apariţii de la „Polirom”, „Humanitas” şi „Paralela 45”? Să fie de vină amintirea înspăimântătoare a listelor cu lecturi suplimentare de pe vremea frecventării sporadice a cursului primar/ gimnazial? Nu se ştie. Cert este că apropierea unei librării înspăimântă, intimidează sau, pur şi simplu, omoară microbul suburban.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share