Pe urmele… Facebook-ului – Cel mai… dintre pământeni


Cât pe ce să folosesc cel mai degradant cuvânt posibil, completare la unul dintre titlurile ce mi-au dat bătăi de cap suficient cât să nu mă apuc de scris vreodată. Cum altfel să se numească cel care este tont de neștiință, cel căruia lucrurile de valoare îi sunt străine?
Pe Marin Preda l-am bâjbâit la aproape patruzeci de ani, după ce o reporteriță îi tot dădea înainte, încercând să demonstreze că este geamăna unui alt povestitor de elită, cu vestita poiană silișteană, încercând să procreeze sosii ale țăranilor dispuși la false filozofii, unele preparate din pătimașe vocabule împrăștiate pe hârtia de ziar. Curiozitatea, nu setea de cunoaștere, m-a trimis după către ,,Viața ca o pradă”, apoi am chinuit trei volume cu gânduri de interior ale unui profesor prins în malițiozitățile semenilor și-ntr-un final m-am prins în hora Delirului….
Pe-o măgură de ciment-fier aveam să-l regăsesc, într-o poiană de Brașov, îndrăznind să las cap și corp aplecate către stânga, exact în dreptul inimii, pentru a desluși numele de pe cotorul numeroaselor cărți, parcă neatinse și de preferat încăputului pe mâna vreunui profan. Fusesem aproape sigur în sine că după tomurile deja devorate nu mai există vreo noutate, mica bibliotecă de recepție hotelieră, și zău că mi-aș dori una asemenea, mi-a dovedit contrariul. Cu gândul impertinent, dar și cu fapta, am descins la a înșfăca ,,Imposibila întoarcere”, a-mi căuta un loc pe canepele și a răsfoi ceea ce am crezut a fi un roman. După primele două pagini alt titlu. Cum intimitatea relației mele cu litera era perturbată, devenind cetățean onorabil, cer permisiunea de a o conduce în cameră. Și micile istorii au continuat, atât cât am putut cuprinde în câteva zeci de minute de răgaz, cu aceeași frecvență, de la rând la rând descoperind un ,,eu” parcă tras la indigo.
De ce nu m-a avertizat nimeni dintre apropiați că am luat calea lui Marin, că par să sufăr de aceeași neliniște și am aceleași apucături? Să-mi fi spus măcar mai devreme, poate…. Dar nevoia de descărcare scriitoricească pare a fi precum descripția lui Hasdeu, una carnală, aidoma religiei, născută din necesități echivalente cu foamea și setea, fără cunoștințe literare, fără tehnici deosebite de structurare a textului, doar o simplă discuție internă, un dicteu al conștiinței, o ședință de spiritism la care sinele mișcă după voie penița pe diagrama foii goale, punând cerneală peste semnele aprioric desenate. De ce un astfel de mod de redactare? Nu vă pot răspunde, sunt doar mirat că așa mi-am început ,,cariera”, gândind că merită un preambul, un avertisment, iar apoi, dacă tot aveam să continui, am zis să-i dau și o umbră de mister ca să pot ține suspansul până către final.
Cu greu m-am abținut să nu-l fur pe Preda, să mă prefac că l-am uitat prin buzunarele genții de voiaj, mustrările imanente erau întărite de mânia populară a rețelelor de socializare, fără drept de amnistie ori grațiere. Parcă și de o mână și un glas celest ce-mi arătau că dumnezeu n-a murit încă, dar nici vreun pământean cu frecventări bamboo-ciene.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share