Spaţii culturale nr. 23 – Cum se-ncepe o reformă a culturii


N-avem prea multe de reproşat Institutului Cultural Român, mai ales că pe la noi, prin provincie, activitatea lui nu-i deloc vizibilă. Mass media nu se omoară cu informaţiile în domeniu (nu sunt aducătoare de rating), aşa că poveştile despre ce-a mai făcut domnul Patapievici au caracter oral, colectiv şi anonim, aşa cum, de altfel, le şi stă bine unor poveşti. Spuse la gura sobei, pot să indigneze auditoriul; căci tremură carnea pe toate bunicuţele şi pe toţi nepoţeii lor când li se aminteşte ce-a zis HRP în „Politice” („Humanitas, 1996) despre poporul român: „românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu… feţe patibulare, maxilare încrâncenate, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire agramată şi bolovănoasă” (op. cit., pag 63-64). Prin urmare, bunicuţele şi viitorii talibani mioritici nu-l iubesc pe HRP. Nu-l iubesc nici scriitorii cărora nu li s-a dat atenţie: cei neinvitaţi să ne reprezinte la Târgul de carte de la Torino sau la Salonul de Carte de la Paris, cei netraduşi din fonduri nerambursabile, cei nechemaţi la marele ospăţ al culturii pe banii statului. Nu-l iubesc pe HRP artiştii plastici care n-au avut şansa să-şi arate şi ei anusurile, penisurile şi, în general, toată sincronizarea lor cu Europa, dacă nu în cadrul Bienalei de la Veneţia, măcar la „Zilele culturii româneşti” de la Bochum. Ce-i foarte grav, însă, este că nici noul guvern nu-l iubeşte pe HRP. Şi, dacă tot nu-l iubeşte, îi caută (şi-i găseşte) bube în cap: Institutul Cultural Român condus de HRP a fost o jucărie periculoasă în mâinile comandantului de navă. Odată marinerul debarcat, musai trebuie strămutată şi jucăria lui în altă curte, respectiv cea a Senatului, mişcare cu dublu rol: pe de o parte, se lasă nesatisfăcuţi, tânjitori şi nervoşi mulţi amatori de chilipiruri culturale (dar şi politico-erotice); pe de altă parte, se plătesc nişte poliţe, mereu amânate, incomozilor HRP şi Mircea Mihăieş.
Cum, pe plaiurile noastre mioritice, politica se face după ureche, după toane şi prin ordonanţe de urgenţă, băgându-se, ca musca-n lapte, inclusiv în domenii din care ar trebui să lipsească, iată că şi ICR-ul a beneficiat de regimul instituţiilor cu vedere la piaţă: i s-au cercetat registrele, i s-a făcut bilanţul, s-a constatat că merge în golul puterii şi că trebuie să i se declare falimentul. După cum scrie în „Monitorul Oficial”, la ICR sunt „stări de lucruri care tind să afecteze, cu titlul de permanenţă, sentimentul de apartenenţă la naţiunea română a celor stabiliţi vremelnic în alte state”, plus nişte „disfuncţionalităţi referitoare la funcţionarea ICR”, care „s-a politizat”.
Nici măcar bunicuţele mai sus pomenite nu au naivitatea de a crede că cei din diaspora sunt loviţi în sentimentul apartenenţei de ICR, de dl. Patapievici sau de Mircea Mihăieş (care, între noi fie vorba, ca profesor universitar, ca om de cultură, eseist, publicist etc. se bucură de multă simpatie în rândul elitei româneşti de aici şi de peste mări şi ţări). Mai degrabă românii din diaspora sunt loviţi în sentimentul respectiv atunci când presa străină publică ştiri despre violuri, furturi, tâlhării, mânării, mită, corupţie, asasinat etc., săvârşite nu doar de etnici romi, ci şi de fruntaşi politici în care ţara noastră dragă, la un moment dat, a avut încredere.
Să discuţi acţiunile unui Institut Cultural pornind de la premisa că funcţionează rupând pâinea de la gura pensionarilor şi a profesorilor şi să storci, astfel, glanda lacrimală a eternilor nedreptăţiţi şi a gospodinelor care-şi aplică tratament compensatoriu prin talk-showuri şi telenovelici, mi se pare, dacă nu riscant, cel puţin suspect pentru nişte jurnalişti, politicieni, oameni de cultură etc., ce pretind că se respectă.
Plus că e greu de crezut că ICR, prin şeful său, HRP, chiar n-a făcut nimic, în afară de faptul că l-a distrat pe Băsescu şi l-a convins să citească măcar „Levantul” lui Cărtărescu. E absurd şi să crezi că lucrurile despre care n-ai auzit nu există. Noi, cei din provincie, de exemplu, n-am auzit de manifestările organizate de ICR, dar suntem siguri că au fost destule şi că s-au desfăşurat permanent, spre binele celor care au participat la ele.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share